”Dumnezeirea între aşa şi altfel” sau fericita nuntire a identităţii şi alterităţii

mart. 31st, 2015 | By | Category: Postcard

Otilia Sîrbu şi Cristian Tiberiu Popescu sunt nişte autori cu totul atipici. Dacă până acum ne-au surprins cu un amplu exerciţiu literar realizat în comun (este vorba de romanul ”Iniţierea în splendoare” și de piesa de teatru cu un titlu similar), de data aceasta cele două condeie rezonează într-un domeniu cu totul diferit şi care impune alte rigori: acela al antropologiei. Ne ferim să adaugăm epitetul de „filosofică”. Aceasta nu doar pentru că autorii spun de mai multe ori, cu modestie, pe parcursul cărţii Dumnezeirea între aşa şi altfel că lasă locul filosofilor pentru a trage concluzii asupra demersului lor. Cartea despre care vorbim este o lucrare filosofică mult mai mult decât o lucrare de istoria ştiinţei, de istoria spiritualităţii sau un eseu, deşi referirile explicite la marile sisteme de gândire sau la conceptele filosofiei clasice sunt aproape în totalitate absente. Dar adâncimea reflecţiei, rigurozitatea sistematică, dimensiunea ontologică situează acest demers în orizontul gândirii esenţiale. Cu atât mai mult descumpăneşte un final care ia forma unui dialog literar (dar să nu uităm că cel mai mare gânditor al antichităţii si-a scris opera tot sub forma unor dialoguri). Parcă ai vedea în acest demers al autorilor o încercare de a forţa limita discursului şi de a da dreptate unui Aurel Codoban care definea într-o carte recentă filosofia ca fiind un „gen literar”. Şi cred că aceasta este cheia ultimă a acestei cărţi tulburătoare care ne dă un mesaj filosofic, dar o face cu o viziune care o apropie mult mai mult de marea poezie decât de gândirea abstractă.

Construcţia antropologică a celor doi autori pare exemplar de  simplă. Ea este o reconstrucţie a Dumnezeirii şi a sensului existenţei umane pornind exact de la ceea ce părea că le desfiinţează în zorii epocii moderne. Până şi aici, autorii merg mai mult pe cărările poeziei lui Hölderlin decât pe cele ale meditaţiei filosofice, fiind convinşi, împreună cu marele poet german că „Acolo unde apare primejdia se iveşte şi salvarea”  Fizica cuantică, devenită o scienza nuova, reprezintă o cale regală spre un nou înţeles al divinului şi al omului, a raportului spirit –  materie. Toate acestea pornind de la dualitatea undă – corpuscul, de la „faptul că cuanta este ‹ceva› şi în acelaşi timp este ‹altceva›; dar de fapt nu este niciunul dintre aceste două lucruri, ci un ‹alt-altceva›, care este diferit de suma componentelor lui (holismul, desigur, devine parte din filosofia cuantică).” Ceea ce surprinde însă este accentul cu totul original care se pune nu pe dualitate ci pe intregul exprimat prin aceasta. In consonanţă mai degrabă cu poezia amfibolică a lui Mallarmé, care vede în celebrul său poem dedicat havanei o analogie între dualismul trup – suflet şi cel al ţigării devenite fum şi scrum, interogându-se asupra esenţei realului unitar care e cel de dinainte de ardere şi de despărţirea cenuşii de  fum.

Autorii se întreabă dacă „nu cumva fiecare existență își are propria contribuție la crearea universului? Om, animal, plantă, piatră? Fiecare cu ‹câtimile›, cuantele ei. Fiecare altfel. Nu într-o ierarhie ce coboară de la om la piatră, ci într-o sincronie pe care o estimăm a fi diferențiată pe alte criterii decât cele cantitative. Am spus că nu trebuie să dăm înţeles strict şi rigid noţiunilor de ‹undă› şi ‹corpuscul›, pentru că ele sunt capabile să exprime o largă paletă de dualităţi. Creaţia Dumnezeirii în acest univers se manifestă prin simultaneitatea undă-corpuscul. Dar! Cel puţin în cazul mamiferelor, putem să suprapunem măcar metaforic simultaneitatea în discuţie ca dualitatea suflet-trup”. Modalitatea în care autorii condiţionează sensul divinului de condiţia umană îi apropie din nou mult mai mult de marea poezie decât de antropologia filosofică clasică. Deşi o asemenea viziune nu e străină de gândirea Sfântului Augustin sau de cea a unor mistici occidentali, ea este, totuşi, mult mai aproape de substratul antropologic al poeziei majore. Parcă auzi în fundalul textului cărţii Otiliei Sîrbu şi al lui Cristian Tiberiu Popescu versurile lui Rilke:

„Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?

Dacă mă sfarm? (îţi sunt ulcior)

Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt)

Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt, cu mine rostul

tău dispare.

În urma mea nu mai ai casă-n care să te întâmpine

cuvinte calde.”

(R.M. Rilke – Ce-ai să Te faci, Doamne, dacă mor?)

Sau, cu cuvintele autorilor „un nou tip de condiție a omului este în curs a se constitui. Edificată pe alte repere, condiția umană va apărea având alte semnificații și va viza alte consecințe – așa cum reies și unele și altele din ceea ce am expus mai sus asupra teoriei cuantice, pe care nu le repetăm acum in extenso, ci doar marcăm selectiv faptul că dintre componentele noii condiții a omului nu vor lipsi asumarea capacității lui de a fi participant activ la univers, de a crea universul, de a se înțelege pe sine în indestructibilitatea sa și în eternitatea sa.

Am pomenit până acum – spunând că se așteaptă cuvântul filosofilor pentru a se construi sistemele și eșafodajele bazate pe noua condiție umană – de raporturile omului din sfera ontologiei și, în subsidiar, a gnoseologiei. Nu mai puțin importante din perspectiva noului statut al omului sunt raporturile omului cu divinul, dar şi impactul lui asupra divinului. În acest sens se înscrie şi modesta noastră contribuţie.” Aş sublinia faptul că Dumnezeirea autorilor nu se confundă cu divinitatea creştină, ea constituindu-se într-un câmp de forţă care înglobează cu curaj creştinism, islam şi mozaism, într-o încercare originală de a se înscrie într-o ecuaţie specială a identitatăţii şi alterităţii.

În momentul în care abordează problema relaţiei dintre bine şi rău, gândirea autorilor merge dincolo de semnficaţiile binomului undă – corpuscul. Recunoşti toate nuanţele specifice unei viziuni româneşti asupra existentei, un raport care nu merge până la relaţia bogomilică între Dumnezeu şi Diavol, dar în care Diavolul nu mai este neaparat vrăjmaşul metafizic absolut ci, mai degrabă o alteritate care poate fi „păcalită” să lucreze pentru divinitate. „Dumnezeu va fi fost sau nu va fi fost de acord cu asta, dar diavolul și-a adus – în manieră negativă – contribuția la credința omului în Dumnezeu. Iar aceasta este încă o nuanță de neeludat la modalitatea de asumare a lui Dumnezeu.”  Sau:  „Dacă Adam e Satan, atunci istoria credinței în Dumnezeu a urmașilor lui Adam e o istorie a înstrăinării lor. Dar vorbind despre Satan, omul a vorbit de fapt despre sine. Existența omului a însemnat convertirea orgoliului de sine în orgoliu de Dumnezeu.”

Prin favorizarea conceptului de Dumnezeire faţă de cel de Dumnezeu, autorii sunt din nou în miezul unei abordări în viziune specific românească. O ontologie „moale” în detrimentul uneia „tari”, un concept polimorf şi bogat în detrimentul unei prăpăstii ontologice, o Dumnezeire care „coboară’’ în lume în felul în care coboară sofianicul lui Lucian Blaga, sau, aşa cum apare la preotul român din secolul al XVII-lea care face o traducere în Codex Sturdzanus şi dă un nou sens Dumnezeirii care nu se topeşte panteistic în lume dar nici nu e exilată în cerul metafizic. În egală măsură Dumnezeirea este mai apropiată ca viziune de marea poezie decât de filosofia clasică, care a favorizat mereu conceptele abstracte. O astfel de abordare nu se regăseşte decât în abordările (în fond, poetice ca formă) ale lui Meister Eckhardt sau ale altor mistici. Să ne reamintim că în marea poezie o astfel de viziune este mult mai „la ea acasă”. Rilke vorbea de îngeri ca fiind „polen al înfloritei dumnezeiri”…

Bucuria supremă pe care ţi-o dă cartea Dumnezeirea între aşa şi altfel este că lumea are (din nou) un sens. Că – aşa cum spunea Chesterton – lumea are un secret şi că fiecare obiect se ascunde, ne arată spatele pentru că faţa sa priveşte spre Dumnezeu. Că – dupa faza „dez-vrăjirii” lumii, urmează acum o „re-vrăjire”. Că nu mai trebuie să traieşti dilema tragică a lui Novalis dintre „semnul cifrei şi al figurii” versus „cântăreţi şi îndrăgostiti”, că „prin ştiinţă, Dumnezeirea nu este respinsă, ci Ea este confirmată şi, deopotrivă, recomandată de ştiinţă (e vorba de ştiinţa cuantică).”

Dar ca lumea să îşi redobândească sensul, trebuie să părăseşti camera confortabilă. „Lumea am stricat-o cu toții, dar de reparat, trebuie să o repari tu singur, cititorule… gândindu-te că trebuie să începi, nu-i așa, cu începutul… Dar care început? Acela de a lua aminte la camera ta, cititorule? Făcând asta altfel decât o faci zilnic, atunci când cercetezi ce e bine sau ce trebuie schimbat? Luând aminte la ea și gândindu-te că acolo e întregul univers? Și că dacă este așa, asta nu se-ntâmplă datorită camerei, ci datorită ție?” Descoperim aici o tulburătoare rezonanţă cu celebrul îndemn al lui Rilke

„oricine ai fi: în seară, vino-afară,

Din camera, în care totul ştii”

Vă invit, deci, la o lectură care – în egală măsură – vă va bucura mintea şi vă va lumina sufletul, o lectură paradoxală care, prin intermediul unui discurs în registru filosofic vă va convinge – la modul poetic – că lumea trebuie să fie un basm pe care omul îl spune, în permanenţă, Dumnezeirii pentru ca aceasta să nu adoarmă, aşa cum spune versul popular, „cu capul pe-o mănăstire”…

DAN ȘANTA

Număr de vizualizări :972


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro