Miercuri, 11 februarie 2015, ora 19.00, la Institutul Balassi – Institutul Maghiar din Bucureşti (str. Gina Patrichi nr. 8), istoricul Ablonczy Balázs va prezenta prelegerea „Cincizeci de luni – Transilvania de Nord /Nord-vestul României 1940-1944”. Institutul Balassi – Institutul Maghiar din București continuă ciclul de prelegeri de istorie despre Ardeal. Istoriografia maghiară are o datorie veche, aceea de a realiza dialoguri ştiinţifice în limbile popoarelor vecine, în mediul lor propriu. Din acest punct de vedere poate cele mai oportune sunt temele istorice care leagă şi, adesea, dezbină popoarele din Europa Centrală. Ciclul de prelegeri își propune să consolideze o nouă etapă a dialogului ştiinţific între istoriografia maghiară și română.
Pentru cei ce lucrează în domeniul istoriei au devenit notorii nonsensul şi caracterul protocolar al conferinţelor, seminariilor şi dezbaterilor comune organizate pe tema trecutului maghiar-român; sunt de asemenea cunoscute şi dăunătoare răspândirea unei abordări istorice „alternative” şi prezentarea ştiinţifică a trecutului într-un mod mitizat, bazat pe conspiraţii. Noi însă ne aşteptăm din partea specialiştilor prezenți în cadrul ciclului de 18-20 de prelegeri, să prezinte sintetizat o epocă, o noţiune, un eveniment sau o personalitate, bazat exclusiv pe corectitudine profesională şi pe cele mai recente rezultate ştiinţifice, fără politeţuri şi fără ocolişuri.
Obiectivul prelegerilor este de a porni un dialog inteligent şi cu conţinut ştiinţific pe marginea unor probleme care şi astăzi sunt tabu şi sunt discutate cu mult prea multă înflăcărare: istoria demografică a Transilvaniei, 1848 şi începuturile consolidării paralele a naţiunilor, epoca dualistă, primul război mondial şi schimbarea de imperiu, cotidianul transilvan interbelic, „ultimul regim maghiar” în Transilvania de Nord între anii 1940-1944 şi politica partidului comunist român privind naţionalităţile, începând cu anii 1950 până la evenimentele din 1989.
În comunicarea sa, Ablonczy Balázs are la bază în principiu volumul său despre Transilvania, publicat în anul 2011, precum şi cercetările efectuate în legătură cu această carte (ex. pe tema turismului din Transilvania de Nord). Tema prelegerii este modul în care a încercat elita politică maghiară din Transilvania şi cea din Ungaria, să transforme teritoriului recâştigat într-un spaţiu naţional. În timp ce membrii comunităţii maghiare s-au bucurat (ulterior în multe cazuri s-au deziluzionat rapid) de intrarea trupelor maghiare în 1940, şi restrânsa comunitate a germanilor obţinea statut privilegiat, românii şi evreii au început să fie marginalizaţi în sfera politică, economică şi culturală. În cazul evreilor a urmat jefuirea şi exterminarea lor, până ce două treimi din cei 150 mii de membri ai comunităţii evreieşti din nordul Transilvaniei au devenit victime ale holocaustului. Procesul de construire a naţiunii s-a făcut simţit în toate domeniile vieţii, fie vorba de autorizaţie de funcţionare a tutungeriilor sau de posturi de drumar sau şanţari. Nemaivorbind de problemele funciare sau autorizaţiile pentru micii întreprinzători. Astfel se interconectează istoria teritoriului şi problema modernizării. Guvernul maghiar se simţea dator faţă de Transilvania, în special faţă de Ţinutul Secuiesc: Budapesta cheltuia fără limite pentru modernizarea infrastructurii, pentru şcoli, universităţi, teatru, modernizarea parcului agricol şi a sistemul sanitar public. În patru ani guvernul maghiar a cheltuit numai pentru modernizare o sumă aproximativ egală cu bugetul pe un an al Ungariei, adică 2-2,5 miliarde de pengő (unitate monetară principală în Ungaria în perioada 1927-1946). În prelegere se prezintă şi faptul că cele două procese, construirea naţiunii şi modernizarea, nu se exclud, ci se condiţionează reciproc.
De asemenea aceşti patru ani au definit imaginea demografică a mai multor comunităţi maghiare din Transilvania: se poate spune că Transilvania de Sud s-a golit, populaţia maghiară s-a redus semnificativ, aproape jumătate din ea refugiindu-se, şi aproximativ tot atâţia români s-au refugiat din nordul Transilvaniei, majoritatea intelectuali şi din clasa de mijloc.
Demersul susţinut, depus pe parcursul a cincizeci de luni, a eşuat în principal din motive de politică internaţională, însă el defineşte şi astăzi imaginea Ungariei şi a ungurilor în viziunea majorităţii societăţii române, dar şi imaginea Transilvaniei în viziunea celor din Ungaria: acesta a fost rezultatul propagandei turistice intensive. Este de menţionat că în aceşti patru ani au apărut în Ungaria tot atâtea ghiduri de călătorie despre Transilvania, câte apăruseră în total între anii 1788 şi 1986. Imaginea astfel creată s-a dovedit a fi foarte rezistentă, efectul ei menţinându-se până după 1990.
Ablonczy Balázs (1974), istoric, profesor la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta (ELTE), director al Institutului Maghiar din Paris. MA: istorie-franceză (ELTE, 1998), DEA: Université Paris 1, 1999 (Relaţiile româno-maghiare şi diplomaţia franceză, 1920-1940), PhD: istorie, ELTE, 2004 (Teleki Pál în perioada interbelică, 1921-1938). Principalele lucrări publicate: Teleki Pál (Budapest, 2005, în limba engleză: 2007), Legendele Trianonului (2010), Transilvania revenită, 1940-1944 (2011), Conservarea urmelor (studii, 2011).
Vă așteptăm la un dialog dintre istoricii maghiari și români.
