”Sunt medii în care cu cât este mai de neînțeles produsul artistic, cu atât e mai cool, mai interesant”

ian. 7th, 2015 | By | Category: Studioul de carte

La sfârșitul anului 2014, la galeria Arta din Craiova a avut loc vernisajul celei de-a treisprezecea expoziții personale semnată de artistul caracalean Dan Virgil Dimulescu. Un artist cu ștate vechi, prezent în foarte multe expoziții de grup, saloane și evenimente culturale și artistice de-a lungul a câtorva zeci de ani de carieră. Despre pictură, diferențele dintre generațiile de artiști și tipurile de artă pe care le practică, gustul și percepția privitorului și mult mai multe puteți afla din interviul de mai jos, realizat în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro de către Dorina Cioplea.


Sunteți la a treisprezecea expoziție personală.

Da, dar am făcut o pauză foarte mare. Nu am lucrat aproape 20 de ani pentru că am fost prins cu tot felul de alte chestii. Să-mi fac familie, să-mi fac carieră, să fiu director, să fiu activist social, cultural și tot felul de alte lucruri. Plus de asta m-am ocupat de niște părinți care au avut nevoie de sprijin, de ajutor. Am încercat și un soi de privatizare, de a fi întreprinzător pe vremea lui Ceaușescu, un mandatariat care mi-a luat foarte mult timp și care m-a deturnat un pic. Probabil din vina mea, fără discuție. Am început să pictez și să expun din nou în urmă cu vreo 10 ani.

Ați renunțat, pentru asta, la unele lucruri sau ați învățat să le faceți pe toate?

Imboldul mi-a venit în primul rând de la copiii cu care lucrez și de la care în fiecare zi ai ce învăța. Și s-a mai întâmplat un lucru. Făceam parte dintr-un grup de prieteni artiști plastici care tot timpul se lăudau cu activitatea lor, cu realizările lor. Și la un moment dat din ambiție m-am hotărât. La unul dintre vernisaje, la Slatina, mi-au reproșat că nu pictez. Mi-au reproșat în gura mare. Și am zis: da? Aveți două luni să veniți la o expoziție a lui Dimulescu cu 100 de lucrări. În două luni am avut 100 de lucrări. Grafică, acuarelă, guașă, ulei. Și de atunci nu m-am mai oprit și sper să nu o fac.

Pentru că tot am ajuns la tehnici, care vă este cea mai apropiată? Cu care vă exprimați cel mai bine și de ce?

Uleiul. Pentru că programul meu și ritmul în care lucrez și felul meu de a fi nu-mi prea permit să stau să termin o lucrare. Să încep și să termin o lucrare. Mereu trebuie să reiau și uleiul îmi permite asta, să revin, să rad, să pun din nou culoare, să retușez. E o tehnică mai apropiată de felul meu de a fi. Pictez foarte foarte repede. Aici sunt lucrări care sunt făcute în trei sferturi de oră și pe care nu am mai pus o pensulă apoi. Dar sunt și lucrări, pe care pot și să le identific, la care am revenit de câte cinci ori pentru că nu mi-au plăcut. Asta este.

În cei douăzeci de ani de pauză nu v-ați ținut departe și de fenomenul artistic. Ați fost mereu implicat. Vreau să știu cum v-ați regăsit după o perioadă atât de lungă. Ce se schimbase în dumneavoastră?

Nu, am fost mereu profesor de pictură, am făcut parte din toate comitetele și comisiile. Am și pictat, dar doar comenzi, nu am mai pictat pentru mine.  Nu m-am rupt total, dar nu am mai pictat pentru mine.

M-am regăsit foarte greu.

Se schimbase în primul rând înțelegerea fenomenului. Vedeam pictura cu alți ochi. Eu am rămas mereu un figurativ de sorginte neoimpresionistă, postimpresionistă, cum vrei să-i zici. Dacă stau bine și mă gândesc, pe undeva pe lângă caracaleanul meu Ion Musceleanu și mai puțin pe lângă caracaleanul Marius Bunescu. Nu am foarte multe din Bunescu și nici nu l-am studiat pentru că nu a fost în acord cu sensibilitatea mea, cu sufletul meu. În schimb mi-a plăcut întotdeauna Musceleanu. Mi-au plăcut întotdeauna roșurile și verzurile lui. Un impresionist extraordinar și, am impresia, cel mai bun impresionist pe care l-a dat România interbelică.

Sunteți exuberant și în pictură și în viața de zi cu zi. Cum relaționează oamenii cu pictura dumneavoastră, care e atât de colorată?

Dacă vrei să discutăm în plan pur teoretic, pictura mea este o pictură care se adresează în primul rând sufletului. Este o pictură caldă, luminoasă, care nu trezește angoase, nu bagă frica în oase și nici nu te pune să-ți spargi capul șapte luni să stai să îți dai seama ce am vrut eu să spun cu două puncte și o linie. Eu îți dau atmosferă, îți dau informația, îți dau culoare, îți dau căldură, îți dau sentiment. Să știi să privești este singurul lucru pe care trebuie să îl faci. Fiecare lucrare mă reprezintă, pentru că eu nu pot picta altfel. Dacă nu simt ceva nu pot picta. De asta reiau teme, reiau subiecte. Am, spre exemplu, niște cerșetori foarte frumoși, dar pe care nu i-am expus încă.

Care a fost criteriul după care ați ales și aranjat lucrările în această expoziție?

Pe pereți lurările sunt puse respectând o anume gamă cromatică. Nu am spart suprafețe de trei-patru lucrări calde cu lucrări foarte reci. Dacă observi, există o singură natură statică pe perete, între peisaje. Restul naturilor statice stau frumos, cu treaba lor, pe stâlpi. Mi-a fost foarte greu să aleg. În expoziție sunt 53, iar eu am adus inițial 80. Este munca de anul acesta. De fapt am făcut 130 de lucrări în acest an. Sâmbăta și duminica sunt mai liber puțin și fac și câte trei-patru lucrări.

Cum se împacă managerul și ochiul critic, predispoziția spre pragmatism, cu spiritul artistic, cu creatorul?

Se împacă foarte bine. În primul rând că eu sunt manager de foarte mulți ani, din anii 90. Era perioada când eu nu pictam, când eram un director dedicat meseriei de dascăl și atunci mi-a fost foarte ușor să mă formez ca manager. Dacă-ți spune cineva că este pus director și el este director de prima dată, greșește. Îți trebuie un timp să devii manager. Dar felul meu de a fi, faptul că nu sunt un tip care vrea cu tot dinadinsul să se dea superior sau să se impună, m-a ajutat… Eu cu colegii mei suntem colegi.

Dar cât intervine ochiul critic? Autocritic, de fapt?

Foarte mult intervine. Mă deranjează dezordinea, mă deranjează mizeria, lucrul făcut de mântuială. Și le spun colegilor mei, decât să tragi 365 de zile în jug mai bine fi 10 zile zmeu și demonstrează ce ești. Pentru că munca asta de rutină, fără pasiune, fără orizont, nu te duce nicăieri. Tot finalizările cu accent și cu tărie își spun cuvântul. Și în activitatea didactică și în orice activitate. E foarte greu să reziști să faci lucruri foarte bune în fiecare zi, nu se poate, e inuman.

Cum vă situați față de arta modernă, de nonfigurativ? Și ca iubitor de artă dar și ca artist.

O apreciez foarte mult atunci când are în spate un studiu serios. Acum se pune mai mult accentul pe gest. Dar este ușor recognoscibilă atunci când este făcută doar pentru a lua ochii, față de atunci când ai o bază, știi culoare, știi compoziție, știi ritm. Astea se simt. Chiar îmi place arta modernă. Nu este pe sufletul meu, în schimb. M-am jucat și eu cu astfel de lucruri și la un moment dat chiar îmi ieșeau, dar mi-am dat seama că nu sunt eu acolo. Erau false. Era un mod de exprimare care nu era pe sufletul meu, nu pleca din mine, și atunci am renunțat.

Există o anume categorie de consumatori care relaționează mai bine cu arta dumneavoastră decât cu arta gestuală?

Depinde de mediu. De exemplu Craiova e un caz fericit pentru că are o pleiadă de artiști moderni care fac instalații, care fac pictură modernă, conceptuală, care fac tot felul de popart-uri și opart-uri dar sunt și foarte mulți oameni care au rămas să ducă mai departe tradiția românească a picturii postimpresioniste. E un caz fericit. Asta datorită unor oameni care au fost jaloane în arta plastică a Craiovei. Nu am nimic cu Târgu Jiul, nu am nimic nici cu Vâlcea, eu sunt născut lângă Vâlcea. Dar dacă te duci, de când este maestrul Dican președintele UAP la Vâlcea, s-a terminat cu pictura figurativă. Nu are cotă figurativul, nu are ce căuta pe perete etc. Mi se pare o greșeală teribilă. De parcă Grigorescu nu e modern, Luchian nu e modern. Cine e mai modern ca Luchian?

Iar Târgu Jiul la fel, are o aplecare teribilă spre nonfigurativ, spre abstract, chiar spre fovism, ușor, spre formă, dar nu cea a lui Brâncuși.

Cele două forme de artă, figurativul și nonfigurativul, nu se exclud.

Sigur că nu. Ba din contră, ar trebui expuse în antiteză, ca și concepție, ca și mod de realizare, ca și structuri, ar trebui să fie complementare, să se susțină sau să se potențeze una pe cealaltă. Eu, de exemplu, am avut o expoziție acum trei ani de zile, cu George Păunescu, care este conferențiar la catedra de artă sacră la București, și cu sculptorul Emilian Nuțu. Doi pictori figurativ și cu un abstract în lemn, în lemn cald. Nu pot să spun cât de bine s-au susținut. Pot expune cu cea mai mare plăcere figurativ cu nonfigurativ și accept orice provocare de acest gen.  Nu am nicio teamă.

Ca dascăl apucați să vorbiți despre lucrurile astea? Îi învățați pe elevi că formele de artă, oricât de diferite sau contradictorii ar părea, nu se exclud?

De asta nu m-am dus la catedră. Eu mereu am fost la Casa Pionierilor, Palatul Copiilor și acum Clubul Copiilor ”Marius Bunescu”. Aici am ședința de două ore. Nu am programă. Am o programă pe care mi-o fac singur și în care îmi propun obiective la începutul anului școlar și finalități. Asta în funcție de mine și de colectivul de copii. Sunt copii mai buni, mai puțin buni, mai interesați, mai puțin interesați. Dar în general acesta este motivul pentru care nu m-am dus la catedră. Acel clopoțel care sună după 50 sau, mai nou, 40 de minute, pe mine mă teroriza. Eu nu apucam să vorbesc și mie îmi place să vorbesc. Și am impresia că ce spun, în general, tebuie să placă și altora, pentru că nu bat câmpii.

Aduc copiii și în expoziții.

Am predat ani de zile la plata cu ora, la un liceu foarte bun. Și, fiind mai în vârstă, întotdeauna luam clasele bune. Orele noastre erau ore de prelegere. Eu făceam un expozeu teoretic, după care discutam și după două-trei săptămâni, când venea rândul, aveam aplicațiile practice, și atunci fiecare copil trebuia să-și dea lucrarea de control, să văd ce a înțeles și ce nu a înțeles din tot ce discutaserăm până atunci.

Cât de important este să aibă o cultură generală artistică chiar și copiii care nu vor aprofunda niciodată acest domeniu?

Este foarte important și, chiar dacă sunt profesor de artă plastică și pot fi considerat subiectiv, ce s-a întâmplat cu orele de muzică și artă este o crimă. Două ore de muzică și două ore de educație plastică erau exact cât tebuie pentru a înarma copiii, pe care zicem noi că-i educăm, cu minimele cunoștințe pentru a nu mai avea de a face cu paparude, cu sorcove, cu kitsch-uri, cu oameni care, acum Dumnezeu să mă ierte… dacă stăm și luăm România de la un capăt la altul, vedem niște mori în loc de case, vedem niște silozuri în loc de vile… niște chestii groaznice, înfiorătoare. Pentru că nu au făcut atunci când trebuia educație artistică, estetică. Arhitecții s-au pliat doar pe bani și fac ce li se cere. E și aici un soi de promiscuitate.

Nu vreți, ca dascăl, să produceți doar pictori și artiști.

Nu. Nu mă interesează asta. Eu cred că este mai important ca pe copilul care nu are nimic în comun și nici tragere de inimă să nu-l pui să deseneze la fiecare oră și să-l chinui, mai bine îi dai informație, mai bine discuți cu el, mai bine îl duci spre înțelegerea fenomenului, a frumosului, spre conștientizarea valorii și non-valorii. Trebuie să poată aprecia o operă de artă, să știe să citească un tablou. Minimum. Cine nu poate ieși artist, măcar iubitor de artă să fie, care să poată aprecia.

Observați piața de artă, atât cât există. Sunt oameni care știu ce cumpără?

Da, sunt oameni care știu ce cumpără, care au o educație artistică. Din păcate sunt puțini și sunt din generația mea sau chiar de dinainte. Din urmă sămânță de colecționar nu prea există. S-a produs o fractură mai accentuată după Revoluție, când am luat tot ce s-a putut lua, prost – bun, pe nerumegate, fără discernământ, fără să avem în spate analiza unor specialiști sau măcar expertiza unor creatori. Și atunci oamenii sunt bulversați, sunt atrași de economic, de bani, de afaceri. Acum a început moda vacanțelor teribile, exotice. Și nimeni nu se mai apleacă spre o muncă serioasă, care e destul de grea. Să fi un cumpărător de artă avizat, pentru că până la colecționar e mult, înseamnă să sacrifici un weekend în Dubai, ultima roată de la Mercedes etc. Dar oamenii nu sunt dispuși să o facă pentru că nu au educația necesară.

Din punctul dumneavoastră de vedere, în cât timp s-ar putea corecta această lipsă de educație artistică?

Era un banc pe care nu ți-l spun dar concluzia lui era că ”eu nu cred că o să apuc vremea asta”.

Dacă s-ar începe acum, în școli…?

Dacă s-ar începe acum foarte serios, cu programă școlară, cu ore alocate pentru asta, cu galerii deschise, pentru că este anormal să expui așa, tot am rămâne cu generațiile care nu vor mai recupera și care vor merge până la capăt cu acest handicap. Ne întrebăm de ce tinerii nu s-au schimbat foarte mult de generațiile anterioare, ca și comportament și modalitate de înțelegere. Nu s-au schimbat pentru că nu ne-am schimba noi modul de a-i educa, de a-i forma. Prin propagare sunt produsul aceluiași mod de educare. Piatra aruncată în lac, care tot trage după ea. Și atunci trebuie să găsim un alt mediu, care să nu mai facă undă și să tragă pe toată lumea de pe un anume cerc.

Spuneați de pseudoartiștii care nu au o bază solidă. Ce se întâmplă cu ei și a cui este vina?

Nu este vina lor, este vina sistemului. În primul rând foarte mulți fac chestia asta pentru că în spate nu au meserie. Alții fac treaba asta pentru că se câștigă bine. Sunt medii în care cu cât este mai de neînțeles produsul artistic, cu atât e mai cool, mai interesant. Și mediul poate strica creatorul.

Cum vă simțiți față de trendul ăsta, ca un creator cu mulți ani de muncă în spate?

Rupt. Rupt de ei, nu de fenomen sau de societate. Eu mi-am propus să merg pe calea mea.

Care este justificarea dumneavoastră în urmarea acestui drum al figurativului?

În primul rând afectiv, aici mă găsesc. În al doilea rând am făcut un liceu de artă bun, o facultate de artă foarte bună, la Cluj, am învățat atâta desen, compoziție și culoare încât nu văd ce pot face cu ele decât să arăt că le am și să creez. Să le scot la iveală. Atâta trebuie.

Planuri?

Să lucrez cât mai mult, să-mi plimb nepotul… să ies la pensie doar de la școală, nu de la artă.

Număr de vizualizări :1432


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro