Hilal KARAHAN face parte din noul val al poeteselor Turciei, ale căror scrieri literare, beneficiind de libertatea expresiei artistice, oferă o imagine poetică complexă şi aproape completă în ceea ce priveşte viaţa lăuntrică a femeii creator. Strada care caută marea (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, cu o imagine pe coperta 1 aparţinând pictorului Igor Rems) este o selecţie alcătuită de autoare ce reuneşte o parte dintre poeziile scrise în perioada 1995-2012, poezii publicate în volumele Dicţionarul sufletului sau Rezumatul unei zile (2003), În faţa colinei (2003), Secret şi ceaţă (2004), Mumia retardată (2010) şi Noaptea care risipeşte focul (2012).
Numitorul comun al poeziilor din această carte este erotismul. Erotism pe care poeta îl lasă la vedere atunci când vorbeşte despre ,,freamătul cărnii sub faldurile nopţii” dar şi erotism pe care îl lasă a fi abia perceput doar ca o formă posibilă atunci când frământările interioare sunt supuse regulilor stricte ale logicii. Stilul rafinat al actului poetic, rămânând totuşi un act creator feminist rezultat din modul de gândire specific feminin, duce la pluralizarea discursului poetic. În multe dintre poeziile acestei cărţi, pornind de la structurile interioare ale senzorialului, după o deconstruire prealabilă voită, Hilal Karahan reuşeşte să reconstruiască ţesăturile polifonice ale vocii interioare care se perpetuează odată cu ecoul rostirii poetice şi pe care poeta le scoate la suprafaţă tocmai pentru a viza existenţialul prin aducerea cât mai aproape a realului cu toate faţetele lui. ,, Confruntarea / aduce trăinicie nopţii ” afirmă poeta chiar de la începul acestei cărţi. Nu ştiu dacă atunci când a făcut selecţia a ţinut neapărat ca un important număr de poezii să poarte stigmatul nopţii tocmai pentru că nu de puţine ori noaptea oferă prilej de a pune sub lupa reflecţiei atât evenimentele de zi cu zi cât şi rememorarea şirului de evenimente care au marcat existenţialul precum un bisturiu fără a menaja vreo clipă memoria supusă exerciţiilor minţii în care depozitarea trăirilor excesive şi a emoţiilor în plan sentimental trădează o experienţă proprie, experienţă pe care autoarea nu o ţine secretă în mod intenţionat. ,, Noaptea este o povară / peste piepturile noastre, / o cămaşă de piatră pe cerul nostru ” afirmă în poemul Au rămas doar stelele stinse… Prin definiţii scurte şi elocvente, autoarea scoate la iveală atât hăţişurile subterane ale raţiunii ,, Noaptea este o sabie, se aruncă / în focul cuvântului ? ” (Prin noaptea mea ai mers) dar şi nevoia de continuitate, de dragoste fără rezerve : ,, Acum, nopţile şterg urma tristeţii şi / renasc printre cuţite rupte / din marea cupă a răbdării ” (Erai vocea, noaptea începea odată cu tine). O poezie puternic intelectualizată ne prezintă Hilal Karahan în Strada care caută marea, viziunea ei cu privire la contemporaneitate şi la condiţia umană este permanent punctul de plecare dinspre raţional spre imaginativ. Poeta nu cochetează în faţa limbajului poetic dar cu o siguranţă aş putea spune imperială, siguranţă despre care cred că izvorăşte din originea ei de turcoaică, ea jonglează pur şi simpu cu cuvintele încărcându-le de sensuri, ducând astfel actul poetic până la limita imaginabilului. ,, Focul raţiunii smulge zilele / din pieptul fraged // Oglindă a existenţei – / Shahmaran, regina şerpilor / îşi devoră propria-i coadă // Întunericul închide uşa / în spatele căreia dezordinea / se ascunde // Noaptea / este o nesfârşită frânghie / în jurul gâtului / universului ” (Nicio mână nu poate închide uşa nopţii ). Nu mă îndoiesc de faptul că poeta este preocupată de originalitate, poeziile din această selecţie susţin afirmaţia noastră, afirmaţie pe care o facem în cunoştinţă de cauză aflându-ne în posesia tuturor cărţilor publicate de autoare până acum. Deosebit de curajoasă pare poeta în ciclul de poeme Psalmii florii soarelui. Modul în care abordează tema genezei urmând o logică a stărilor tragice a destinului uman aflat în dezechilibru, mă determină să cred că poeta nu-şi menajează existenţa în faţa proprie-i creaţii. ,, salutar este ceea ce provine din lucrare, /ceea ce se întoarce la sine, / ceea ce rămâne în mare viteză, / luna august rostogolindu-se la rădăcina ciulinului, / gardurile vii, sacre şi ochii şi miresmele / şi cei ce sosesc succesiv / şi cei ce vibrează şi cel ce alunecă / şi cel ce pătrunde şi durerea care curge / din univers pe pământ şi praful de stele / care, în retragere, pătează haina tăcerii / şi cărarea pe care se deplasează mereu // (…) ” (Geneza 5).
Hilal Karahan scrie o poezie cerebrală, fără a elimina senzualul ea mizeză pe feminitate, îşi construieşte poemele cu mare atenţie îmbinând sensibilitatea feminină cu rigorile scrierii tăioase, aproape dure, mânuieşte existenţialul şi imaginarul raportându-se la ideile universale cu o exactitate de chirurg fără a despărţi spiritul de corporalitate şi nici corporalitatea de intelect. Strada care caută marea este un volum de poezie densă şi atrăgătoare iar Hilal Karahan este o poetă de drum lung care pune întrebări incomode şi dă răspunsuri surprinzătoare fără a se teme de golul la care umanitatea priveşte, uneori, peste umăr.
Niculina OPREA
