“Nu aş putea scrie fără umor”

nov. 10th, 2014 | By | Category: Studioul de carte

Scriitorul Dan Lungu şi traducătorul Jan Cornelius au participat marti, 14 octombrie 2014, la o seară de lectură in München. Întâlnirea sub genericul „Rumänisch zum Verlieben“  a fost organizată de „die Offene Akademie der Münchner Volkshochschule“. Dan Lungu şi Jan Cornelius au citit  fragmente din romanul „Sunt o babă comunistă” („Die rote Babuschka”). Dan Lungu este scriitor ( „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”, „În iad toate becurile sunt arse”, „Sunt o babă comunistă”, „Băieţi de gaşcă”, „Cum să uiţi o femeie”, „Raiul găinilor”),  directorul Muzeului Literaturii Române din Iaşi, managerul şi unul dintre iniţiatorii Festivalului internaţional de literatură şi traducere Iaşi, FILIT. Pentru AgenţiadeCarte.ro, Veronica Kirchner a purtat un dialog cu Dan Lungu, într-un local bavarez, la o masă liniștită, atât cat poate fi de liniștită, într-un local bavarez, la ceas de seară. Un dialog despre emigrare, copilărie, FILIT şi procesul intim al unei creaţii romaneşti.

-Dragă Dan, când ne-am întâlnit acum doi ani, tot în München, la intrebarea- la ce scrii acum- îmi răspundeai-Scriu la un roman care explorează tema emigrării, într-un plan al părinţilor plecaţi în străinătate şi într-un plan al copilului rămas acasă, este o lume văzută prin ochii unui copil, este o miză de exploatare a limbajului infantil”. Acum câteva zile (n.red. 2 octombrie 2014), a apărut la editura Polirom romanul despre care îmi vorbeai atunci, „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”.

-Este o carte şi depre emigrare, însă, acum îmi dau seama, mai ales despre copilărie. Vocea fetiţei, Radiţa, a devenit mult mai puternică decât mi-am imaginat eu la început. De aceea aş spune acum, că tema dominantă e cea a copilăriei cu naivităţile, cu spontaneităţile, cu candoarea ei. Am încadrat copilăria în contextul emigrării pentru că am putut valorifica mai bine imaginaţia şi limbajul unui copil într-un context uşor traumatizant. Mama pleacă la lucru în Italia, pleacă, îşi propune doar pentru câteva luni, şi rămâne trei ani, chiar un pic mai mult, iar fetiţa, Radiţa, suferă foarte mult. Este o traumă pe care ea încearcă să o gestioneze, aşa cum ştie ea mai bine. Povestea îşi are rădăcinile în “De vorbă cu Şopron”, însă aici este un discurs al copilului mult mai tensionat. Personajul, Radiţa, este copilul cu naivităţile, cu fantezia, cu candoarea lui. Este un roman scris în cea mai bună parte a timpului la Viena, în timpul unei rezidenţe în 2012 la MuseumsQuartier. Cartea a apărut acum câteva zile, iar cei de la MuseumsQuartier m-au invitat să citesc la ei un fragment. Jan Cornelius a tradus fragmentul în limba germană, şi, ca să spun aşa, lansarea cărţii a avut loc acum, în Viena.

-Tema copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la lucru în Italia, Spania, Germania, a fost şi subiectul unei campanii TV, “Tu ştii ce mai face copilul tău?”.

-Întradevar tema copiilor cu părinţi de carton, adică cu părinţi pe care ei îi stiu numai din fotografii, este o temă importantă în România. Nu am intenţionat însă să abordez o temă de actualitate, ci punctul meu de pornire au fost propriile-mi însemnări de pe vremea când era Ilinca mică, şi cele de acum, cu Filip. (n. red. copiii lui Dan Lungu) Întotdeauna m-a fascinat modul lor de a vedea lumea, m-au fascinat „perlele“ pe care le scoteau. De aceea m-am obişnuit să le notez, ţin un fel de jurnal de creaţie. Nu este pe zile, ci doar trec în el observaţii, idei.

-Deşi este vorba despre o experienţă traumatizantă- mama pleacă la lucru în Italia, tatăl se mută cu sora Radiţei într-un apartament la bloc, Radiţa  rămâne la bunici- este un roman scris cu mult umor.

Sigur, nu aş putea scrie fără umor. Cartea are şi acel gen de umor infantil, care mie mi-e atât de drag. Şi pe care, acum, îl redescopăr la Filip. Pe vremea Ilincăi nu exista încă facebook, dar acum, când Filip scoate o “perlă” o notez pe facebook şi rămâne acolo.

-Ilinca are 17 ani. A citit deja cartea?

Nu, romanul abia a apărut, iar înainte de publicare l-am dat doar unor prieteni să-l citească.

-Ai avut o toamnă tare bogată până acum: noul roman, ediţia a doua a Festivalului internaţional de literatură şi traducere Iaşi, FILIT. Un comentariu mi-a atras atenţia în mod deosebit: “A doua ediţie a fost foarte bună, mai bună decât prima ediţie. Iar prima ediţie a fost perfectă”. Spune-mi, mie, uneia care nu a luat parte la nici una dintre ediţii, de ce se bucură FILIT de un aşa mare succes?

FILIT a reuşit să creeze o atmosferă electrizantă. Este foarte greu de explicat cuiva, care nu a fost de faţă. Mulţi dintre cei care au fost anul trecut, au venit şi anul acesta, pentru că festivalul are un gen de atmosferă ce te poate face dependent. E clar că nu poţi să creezi o astfel de atmosferă la modul raţional, în sensul că alegi ingredientele, le pui pe  toate la un loc şi iată, îţi iese o atmosferă deosebită. Atmosfera este inefabilă. Ceea ce am vrut noi realmente să facem,- spun “noi” căci este o întreagă echipă care a muncit la proiect, au lucrat de aproape, printre alţii, şi Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu şi George Onofrei – este crearea unui festival internaţional cu o structură bine definită, cu invitaţi unul şi unul, şi cu o promovare pe măsură. La noi, din păcate, se merge des pe principiul, “hai să facem un eveniment”,las’ că cine vrea să vină, aude şi vine“, sau “cine e interesat, sigur vine”. Ceea ce e greşit. Noi am avut un buget de promovare foarte bun, acordat de către Consiliul Judeţean Iaşi,  tocmai pentru că am considerat că aceasta este la fel de importantă ca oricare alt segment al pregătirii festivalului, ca alegerea şi invitarea autorilor, de exemplu.

Sigur, contează foarte mult pe cine aduci. David Lodge, Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, sunt nume care atrag. Când am anunţat participarea lui Guillermo Arriaga mulţi au zis, nu ştim, nu am auzit, dar dacă spui  “21 de grame” sau “Babel” deja lumea mai ştie câte ceva. Nu este suficient să anunţi un nume, mai faci câteva articole, înainte, despre el, îi iei un interviu. Cât oferi tu ca organizator, cât află ei, participanţii- promovarea trebuie făcută inteligent, în sprijinul evenimentului. Printre oamenii de bază ai FILIT se află George Onofrei, jurnalist cultural, care ştie să facă PR cultural, nu poţi să aduci un consilier PR de la ciocolată ca să-l “vândă” pe Arriaga.

Şi, zic eu, s-a simţit profesionalismul. Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi s-a luptat mult pentru acest buget şi a riscat foarte mult. Au fost unii de ne-au întrebat, de ce aţi făcut festivalul atât de mare încă de la prima ediţie? I-am răspuns, pentru că  nu puteam să-l facem mic. Trebuia să fie un festival impecabil încă de la prima ediţie, pentru că, dacă nu ieşea impecabil, nu mai primeam bani pentru a doua ediţie. Deci noi am fost condamnaţi- dulce condamnare!- să facem un festival mare şi bun din prima. Trebuia făcut exemplar, nu numai pentru Iaşi, ci şi la nivel naţional. Cu toată modestia, pot să spun că fost foarte multă muncă în spate, dar asta nu garanteaza niciodată nimic. Dar realmente această a doua ediţie a ieşit foarte, foarte bine, a depăşit toate aşteptările noastre.

-Ce ambiţii aveţi cu acest festival?

-Provocarea noastră este să-l păstrăm cel puţin la nivelul din acest an, care a fost dublu faţă de ediţia de anul trecut, ca număr de invitaţi, de evenimente, ceea ce a fost foarte greu, căci echipa a rămas cam aceeaşi. Şi acelaşi buget. Ne dorim să-l păstrăm la acest nivel de volum şi calitate, ne dorim să devină cel mai important festival de gen din Europa de Est. Şi să fie o destinaţie dorită de orice autor european de literatură.

-Bănuiesc că există deja idei pentru ediţia de anul viitor.

-Sigur, sunt autori care ne-au promis că, deşi nu pot veni anul acesta, încearcă să participe anul viitor. Dar este complicat, căci la noi nu se poate face bugetare multianuală a unui eveniment. Adică nu pot să zic astăzi că am un buget pentru următorii trei ani…

-Iar unii scriitori au deja calendarul plin….

-Exact. Să zicem că vorbesc cu agentul lui Orhan Pamuk despre o participare la festival, el spune ok, suntem de acord, venim în octombrie anul viitor, pentru suma x, hai să semnăm contractul, ei, dar eu nu pot semna un contract pe o anumită sumă, fără a avea bugetul, este ilegal. Ori bugetul se aprobă undeva anul viitor prin martie-aprilie. Îl mai sun în aprilie anul viitor pe agentul lui Orhan Pamuk şi îi zic, am bugetul!, putem semna contractul! Păi omul îmi va râde în nas…Lipsa unui buget multianual ne complică nouă existenţa.

-Spuneai că promovarea este importantă. Este un festival de literatură  dar şi de traducere, tocmai şi cu intenţia, bănuiesc, de a promova literatura română peste hotare?

-Da, este una dintre intenţii, respectiv de a sprijini literatura română în spaţiul internaţional. Ideea am preluat-o – trebuie să recunoaştem, există o istorie a ideilor, – de la ICR de pe vremea lui Horia-Roman Patapievici şi a echipei sale, când au făcut tot felul de proiecte de traducere, de care am beneficiat şi eu, şi Lucian Dan Teodorovici. Am văzut cât de importante sunt traducerile pentru statutul nostru, pentru carierea noastră de scriitori.  Am simţit pozitiv pe pielea noastră cât de important a fost ce a făcut ICR, şi ne-am zis că, dacă am ajuns şi noi într-un moment să facem ceva pentru alţi scriitori, e bine să o facem. Pe lângă festivalul propriu-zis oferim şi şase rezidenţe pentru traducători.

-Prietenul nostru comun, editorul şi scriitorul Robert Şerban, îşi exprima într-un interviu din Observator cultural teama, că va dispărea cartea pe hârtie. Eşti de acord cu Robert?

-Hai să începem aşa, chiar dacă moare cartea pe hârtie, nu e o tragedie. Adică moare cartea pe hârtie, dar literatura rămâne. Nu cred însă în această teză. Eu am văzut câte cărţi s-au vândut acum la FILIT, de exemplu. În total, în cinci zile toate evenimentele au adunat cam 35 de mii de vizitatori, seara la teatru, la doar unul dintre evenimente, nu am avut niciodată mai puţin de 600 spectatori, iar librăria care era în pavilionul FILIT nu prididea să vândă cărţi. Matei Vişniec a spus “după ce am fost la FILIT, sunt mai încrezător în viitorul literaturii”. Imaginează-ţi o sală de lectură, nu în zonă centrală, cu câte 300 de liceeni, claie peste grămadă, şi nu erau obligaţi să stea, nu era închisă uşa în urma lor…

-Dan, pe mine m-ai convins. Şi mi-aş dori să vin la ediţia de anul viitor, măcar în calitate de voluntar…

-Ei, e greu, e greu…E cu concurs. Dar cred că putem rezolva…

-Dincolo de pregătirile pentru cea de-a treia ediţie a festivalului, la ce lucrezi acum?

De data asta n-am o carte, un roman, în lucru. Am, în schimb, în minte o idee de volum colectiv pe care vreau să-l coordonez împreună cu cineva. E o idee faină. Poate îi dăm drumul în această toamnă. Tema nu o pot spune, dar este apropiată de tema ultimului meu roman.

-De data aceasta eşti invitat la München împreună cu Jan Cornelius, traducătorul cărţii “Sunt o babă comunistă”, la o seară de lectură  în limba germană. În câteva zile, în cadrul Zilelor culturii române la München, va putea fi vizionat şi filmul-ecranizare, în regia lui Stere Gulea (n.red. 16 octombrie 2014).  Părerile despre film sunt diferite, una dintre criticile aduse filmului este aceea că s-a îndepărtat de carte, a pierdut tonul introspectiv. Ţie cum ţi se pare filmul?

E clar că filmul s-a îndepărtat de carte. Dar asta nu e o tragedie. Am observat că diferențele de păreri sunt foarte mari între cei care au citit cartea înainte de a vedea filmul și cei care nu au citit cartea. Este o capcană, pentru că, în momentul în care ai citit cartea, ai filmul tău în cap și vrei să vezi cum el ilustrează cartea citită de tine. Şi mie mi-a plăcut mai mult când l-am văzut a doua oară. Prima dată, eu mă uitam la cartea mea, a doua oară, însă, l-am văzut pentru filmul însuşi. Şi mi-a plăcut mai mult. Eu cred, că, dacă ești onest, și îl consideri pe regizor un artist, și vrei să-i dai libertatea de creație, trebuie să admiți și diferențele, pentru că filmul este o altă creație. Romanul este doar un pretext, un punct de pornire. La mine tema centrală e cea a nostalgiei după comunism, în film, e cea a relaţiilor de familie în context post-comunism şi în periodă de criză. Şi temporar e foarte diferit, căci filmul începe acolo unde se termină cartea. Cartea a apărut în 2007 iar filmul vorbește despre criza care începe in 2008. Glumeam cu Stere Gulea, că filmul este volumul al doilea al cărții, lucrurile sunt duse mai departe.

-Iţi poti imagina o ecranizare a ultimului roman, “Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”?

Da, cred ca este un subiect de film. Dar cred că ar fi probleme legislative cu orele de lucru pentru copii. Povestea chiar se pretează mai bine pentru o ecranizare decât “Sunt o babă comunistă”.

P.S. Între timp, după interviu, și înainte de publicarea lui, eu am citit noul roman al lui Dan Lungu, “Fetița care se juca de-a Dumnezeu“. Am început să o citesc în seara interviului, cu gândul să citesc câteva pagini. Dar nu am mai putut a o lăsa din mână până nu am avut senzația că noaptea îmi cerne nisip în ochi de oboseală. O carte care mi-a amintit de gustul merelor coapte pe plita cuptorului, de umorul dar și de lacrima copilăriei.

Număr de vizualizări :1644


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro