Încă Tolstoi avertiza că femeile ne fac arşice

oct. 28th, 2014 | By | Category: Cronica de cArte

Egal cu el însuşi în energie şi posibilităţi, Dumitru Crudu îşi dezvoltă proiectul romanesc, sau cel puţin prozastic, în ritm neînduplecat. Tipologia personajelor şi stilul rămân cam aceleaşi: personajele sunt bufone şi imprevizibile, iar frazarea este sacadată, cu formulări sclipitoare printre multe rânduri ce trag grăbit la jugul mesajului. Viziunea de ansamblu este ironic-critică, chiar băşcălioasă pe alocuri. ”Măcel în Georgia”, de pildă, trăda în subsidiar furie. Oameni din Chişinău” friza uneori absurdul, redat prin descrieri relevante. ”Un american la Chişinău” (Casa de Pariuri Literare) este mai roman decât toate celelalte întrucât autorul îşi controlează patimile mai bine şi sporeşte obiectivitatea prin focalizare asupra zonelor geografice şi umane bine cunoscute. Ciudat este că măiestria crudiană dă bairamul de majorat într-o carte mai puţin apetisantă pentru public, dat fiind că scriitorii şi evenimentele la care ei se înghesuie constituie un sâmbure solid al cărţii. Noroc că s-au mai văzut fructe cu mai mulţi sâmburi… De altfel, întotdeauna proza lui Crudu a avut naratori cu existenţă scriitoricească, însă acum ei s-au înmulţit.


Picaresc şi perspectivism

Naturaleţea şi verosimilul niciodată nu au fost prea atractive pentru autor. Arta lui este una întemeiată pe exagerare şi grotesc. Până şi rarele duioşii nu sunt fireşti, ci telenovelistice. Căci, consideră prozatorul, astea nu sunt vremuri de politeţe şi invitaţie, ci de ghiont şi rafală. Ilf şi Petrov sunt învârtoşaţi cu mult piper şi cui îi place îi place, cui nu-i place apoi chiar nu-i place. Cum remarcă Liviu Antonesei în Scrisoare căre Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton: cuvânt însoţitor la un excelent roman de pană şi votcă: „Întâmplări? Da, cu duiumul, ca să spun aşa, aventuri erotice, băute homerice, bătăi sosite pe neaşteptate care se succed unele altora într-o succesiune picarescă. Ba chiar rocambulescă”.

Ne dăm seama de natura oximoronică a scrierii chiar din titlul. Dacă Un american la Paris (1956) îl plasa pe dansantul Gene Kelly în metropla tradiţională a imigraţiei americane, Chişinăul nu poate fi decât un loc în care americanii s-ar simţi ca nucile în pereţi. Un rus la Chişinău ar fi sunat mai omogen.

Crudu, însă, nu ţinteşte spre omogenizare. Iată prima frază din roman: „Când Anton intră în Barul ziariştilor, Lora se întinse peste masă şi o pupă pe Olga pe gură, stârnind rumoare în jur”. Efectul nu ar fi bombastic dacă nu s-ar isca rumoarea cu pricina. Protagoniştii comit chestii ţicnite într-un perimetru conformist şi extins. Intenţia este avangardistă. Motivaţia introducerii atâtor literaţi ca personaje este oferită chiar de către o studentă-personaj, uşuratica Lora: „mie nu-mi place poezia, dar îmi plac foarte tare poeţii, pentru că poeţii sunt nişte personaje tare nostime”. Bun, deci o categorie de cititori potenţiali ai romanului ar fi focoasele studente. De altfel, ele mereu au animat prozele lui Crudu, năucindu-i pe bărbaţi şi băieţaşi: „Erau genul de tipe după care îi curgea saliva, dar nu i se ridica nasul să le acosteze”. Formulările basarabene nu fac decât să diminueze erotismul în favoarea zâmbetului.

Altă temă capitală este beţia. De exemplu, când protagonistul Anton trage la măsea „mai că devenea alt om. Începea să-şi dea foc la pantofi şi să vorbească mult. Sau îşi zbârnâia amicii”. Hazliile moldovenisme mai atenuează efectele caniculare ale unei intrigi teribiliste, derulată cronologic şi fără experiment. Impresia generală este de 2D, de benzi desenate. Chiar şi Anton remarcă artificialitatea cu care vorbesc fetele, „ca într-o proză de Mihail Celerianu”. Asta în ciuda faptului că ele sunt anti-versuri dar, probabil, pro-Versace. Aşadar, săgeţile ironiei sunt îndreptate atât către poftele anti-intelectuale ale literaţilor, dar şi către anti-intelectualismul oamenilor obişnuiţi, ba chiar şi al studenţilor.

La Crudu ecuaţia e destul de simplă, dar încă haioasă: femeile frumoase sunt inculte, profitoare, paraşute şi manipulatoare, în timp ce intelectualii, deşi ştiu câte parale fac ele, sunt atraşi ca fluturii de bec. Hormonii bat inteligenţa. Ajunge ca Lora să-l atingă în treacăt pe Anton „cu ţâţele ei zgomotoase”, că acesta e la picioarele ei.

Şi totuşi, frumuseţile din acest roman nu sunt chiar pe dinafară. Bunăoară, „Corinei însă îi plăcea şi mai mult Crăciun, pe când Irinei îi plăcea Cistelecan şi Muşina. Fundul ei moale îi strivea mâna cu care Anton îşi scria poemele şi articolele la Monitorul, dar îi trimitea şi un mesaj foarte clar, făcându-l să se gândească cu optimism la viitor”. Crudu înţelege bie că invocarea numelor de literaţi produce efect nul la cititorii actuali, de aceasta şi repetiţia ironică „îi strivea mâna”, cu scopul de a dezvrăji fandoselile scriitoriceşti. Aş observa că literatura română este înţesată de ipochimeni capabili de nomenclaturi şi montaje conceptuale, dar vidanjaţi de idei şi, adesea, de talent. Probabil acestea sunt calităţile răspândite pe mapamond, căci încă în 1964 protagonistul lui Christopher Isherwood din A Single Man, universitar fiind, îşi declara plictiseala privitor la cărţile din Top 100.

Plăceri nu prea kurde

Crudu trăieşte cu intensitate două mari plăceri: una este reproducerea manierelor şi maniilor literaţilor faimoşi, a doua fiind capacitatea de iluzionare a bărbatului cinstit şi iubitor cu privire la inocenţa iubitei sale. Aşa, de pildă, vedem strechea sexuală a lui Dan Silviu-Boerescu, excitaţia teoretizantă a lui Marin Mincu („Toate cele trei poetese sunt autentice. Au textuat excelent starea de disperare feminină, fiecare în felul ei, dar gradul zero al limbajului l-a atins domnişoara Lora”). Premierea celor trei graţii este întemeiată exclusiv pe criterii fustangeşti. După premiere, Anton execută şi el sex prima oară în 4 ani şi o scoate pe Lora într-un bar, unde drăguţa suceşte minţile tuturor chefliilor. Poetul se autodepăşeşte: „Atunci, Anton sări la gâtul tipului ăla ţigănuş şi i-o smulse pe Lora din braţe şi o trase după el pe scări, nu înainte, însă, de a-şi sparge o sticlă de votcă în cap şi de-a răcni în rusă că aşa va proceda cu toţi cei care vor mişca în front şi simulă că are un pistol în buzunar şi toţi tipii ăia s-au vălurit înapoi ca o armonică”. Lorei i se pare mult mai poetic momentul acesta decât festivalul de poezie în sine, şi o înţeleg perfect: „De bine ce au trântit portierele, că indivizii au început să bată cu bâtele în geamuri şi au spart fereastra din dreapta Lorei, năclăind-o de sânge […] Lora plescăia încântată din buze, fiindcă aşa ceva mai trăise doar în faţa teveului”. Nu atât situaţiile sunt comice, cât reacţiile nepotrivite ale personajelor, care par să evolueze într-un film paralel.

Cititorul are avantajul vederii panoramice, drept care nu ar putea să-şi protejeze naivitatea nici dacă ar vrea. Iată, Lora îl convinge pe Anton să-i scrie lucrarea de licenţă după ce îi povesteşte ce cumplit o bate taică-său. Ceea ce nu o împiedică mai apoi să-i facă crize de nervi şi să dispară cu alţi bărbaţi. În consecinţă, lui Anton nu-i rămâne plăcere mai utilă decât haleala: „de la o vreme încoace, a început să se simtă tot mai mult şi mai mult ca un personaj din Pizdeţ-ul lui Alexandru Vakulovski, care se ghiftuie nonstop”.

Integrabilă la prima plăcere este vizita la Călin Vlasie, patronul Editurii Paralela 45, cu scopul de a obţine publicarea unui volum de versuri. Fostul miner şi băiet sărac este acum vânător şi proprietar de vilă cu grădină şi hamac, dovadă că traiul din cultură se merită. Editorul nu arată interes pentru manuscris, dar îl îmbie pe Anton să servească tarte cu icre roşii şi negre, după care dispare în grădină. În locul lui apare un ogar care se enervează când musafirul încearcă să deguste tartinele, dar se calmează subit când acesta îşi boldeşte ochii la diplomele împrăştiate pe pereţi.

Deteritorializări

Cu alte cuvinte, romancierul asamblează situaţii de un comic excelent, fără ca modul de exprimare să fie mereu la acelaşi nivel. Există unele fraze de o imagistică minunată, totuşi: „În faţa lor, un tip cu ceafa groasă îşi poza iubita, cu lăptăria goală, printre beţele de floarea-soarelui”. Scăderile mai rezultă şi din talmeş-balmeş-ul acţiunii, dar sunt recuperate de propoziţii de genul: „Şoacăţul însă îşi bulbucă ochii la ea”. Un punct forte este folosirea cu rost a interstiţiilor ruseşti, nu ca la alţi autori basarabeni. Şi Mihail Vakulovski reuşise performaţa aceasta în Tovarăşi de cameră. Crudu se ambiţionează să creioneze situaţia şi daraverile basarabenilor răspândiţi prin lume. Critica ideologiilor şi a mentalitaţilor naţionaliste+şoviniste este înfăptuită prin reflectare, nu prin discursuri greţoase: „Anton se sinchisea de identitatea sa moldovenească aşa cum te-ai ruşina de o haină uzată. Rădăcinile sale moldoveneşti îl incomodau şi îl deranjau şi, de aia, se dădea peste tot drept secui”. Astfel, litratura primeşte o miză suplimentară, dincolo de cea pur estetică; iar situaţia devine mai fericită aşa.

Felix NICOLAU

Număr de vizualizări :1067


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro