”Omul cu două inimi”, de Florin Caragiu

mart. 19th, 2014 | By | Category: Agenda de carte

De curând, la Editura Vinea a apărut volumul ”Omul cu două inimi”, semnat de poetul Florin Caragiu. ”La Florin Caragiu vedem o fuziune unică şi organică între teologia răsăriteană (canonică şi „iconică” la sursă, dar adresată de poet pieziş şi insolit) şi suprarealism – căci ce sunt intimitatea subpământeană şi cerul urbanizat, gesturile revelatorii etc., ca şi luciditatea cu care se absoarbe vocabular „nepoetic” în liniile de vibraţie ale poemului, decât (şi) un mod valabil de a continua azi zestrea lui Gellu Naum? Caragiu are un mod profund metaforic de a traversa lumea („ziua”) nu pentru că poetizează, ci pentru că la el metaforicul e un vehicul al metanoicului. Metafora aici nu e numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vieţii. Iată un poet „din altă lume” care scrie pe limba şi mai ales dialogând cu veacul lui.” Chris Tănăsescu (MARGENTO)


”Călător pe tărâmul accidentat al cuvintelor, Florin Caragiu este poetul paşilor mici şi al cutelor de sens fin încreţite. Întâmplările pe care le descrie sunt, cum însuşi spune, „micile întâmplări ale absenţei”. Fiind cunoscut ca un promotor, în meditaţiile sale teologice, ca şi în cele despre artă, al conceptului creştin de iconicitate, Caragiu se arată decis să facă din acesta o cheie hermeneutică unsă să dezlege o anumită lectură creştină a existenţei în ansamblul ei.
Lectura iconică diferă de o lectură simbolică. Aspectul merită subliniat, întrucât de aici se trimite un semnal important referitor la noutatea intenţiei de adâncime ce motivează şi animă aceste scrieri. Se cunosc prea bine riscurile unui simbolism poetic religios practicat fără discernământ. Nu e de insistat asupra lor. Imanenţa este sacrificată transcendenţei ca Idee sau este orientată tendenţios şi rigid într-o direcţie ce suferă de univocitate şi care cunoaşte până la urmă un proces de eroziune figurativă, explicabilă prin falsa măreţie a unui alegorism facil. Tropismul iconic aspiră, însă, să corecteze această polarizare simbolicistă.
Iconicitatea valorifică prioritar privirea de sus în jos, în temeiul kenozei hristice. Lucrurile ajung să fie privite şi înţelese în ele şi pentru ele însele şi astfel încep să cumuleze dimensiune, greutate semnificativă şi consistenţă interioară, totul fiind, mai nou, un punct de plecare şi de sosire pentru valenţele empatiei, dar şi pentru ionizarea negativă a stărilor, lovite de sentimentul înstrăinării. Natura încetează să fie concepută doar ca un semn transparent al transcendenţei, ca un nivel mecanic şi arbitrar de semnificare, de pe care se şterg aproape total urmele unei tragedii imanente.
Prin urmare, ecuaţia lui A FI se complică; micile existenţe necuvântătoare, dar şi existenţa de ordin extrauman în general, imediat tangentă cu făptura ce suferă, ocupă acum cu vigoare prim-planurile, astfel încât nu putem să nu observăm că până şi mişcările trupului sunt asumate cu un fel de conştiinţă discretă a autonomiei lor în raport cu spiritul ce le locuieşte. Concesia făcută de poet simţului existenţial al alterităţii, în orice formă s-ar manifesta aceasta, este maximă şi are drept primă consecinţă ştergerea opoziţiei mai degrabă teoretice dintre spirit şi viaţă. Pneuma şi psyche devin solidare, logica antagonismului pare că ia sfârşit, Hristos este bucuria tuturor…
Părintele Ghelasie de la Frăsinei, un mare iubitor de natură şi desluşitor al tainelor ei, afirma în acelaşi sens că Logosul locuieşte ubicuu lumea, căreia îi vorbeşte, pentru a i se răspunde de către fiecare, în felul lui, cu un chip şi cu un glas propriu şi unic, aşa cum i-a fost dat dintru Origine. Creaţia este o polifonie de glasuri şi de răspunsuri vii, care vin de pretutindeni, fapt pentru care postulatul indeterminării fecunde, ce nu ştie să traseze graniţe între însufleţit şi neînsufleţit, marchează decisiv atât emoţia artistică, cu atenţia ei liber flotantă, NESITUATĂ, cât şi acea modalitate de a face teologie creştină în deplin acord cu o afirmaţie evanghelică încredinţându-ne că toată făptura SUSPINĂ după Înviere. Nu putem să nu desluşim aici şi un leibnizianism de fond al viziunii, pe care se întemeiază intropatia iconică.
Poetul ştie să mute perspectiva în interiorul unui lucru minuscul şi de acolo să privească spre lumea din afară, lăsând liber să crească acest orizont lăuntric al alterităţii fascinante, până la un punct. Se nasc de aici acorduri cromatice şi chiar structuri atonale, dar de un atonalism blând, ce aspiră spre autodepăşire şi care pare că exersează continuu, deşi imperfect, calea spre acel raport tradiţional cu universul sentimentului durabil, modulabil în cheie majoră sau minoră. Ascultând zumzetul albinelor, Yehudi Menuhin îşi exprimă la rândul lui perplexitatea faţă de continua căutare a sunetului potrivit, a acordului complex de care dau dovadă aceste vieţuitoare.
Prezentăm câteva fragmente elocvente culese din poemele semnate de Florin Caragiu: „şi te-ai întors/ spre vrabia intrată pe geam/ cu sentimentul că tot ceea ce ea/ a văzut nu ţi-e străin”. „şi, totuşi, e o vreme de a întâmpina/ nisipul mişcător al feţei”; „cormorani vor înfige pliscuri de-argint/ în ape-mpletite –/ eşti o flacără întinsă pe trup / de cuţitul dimineţii”; „iar trupul tău/ împrăştiat în ţărână distanţele spulberă-ncet”; „stăm cu genunchii la piept – clipa/ înaintează în noi”; „dacă nu mai poţi trage spaţiul afară/ din tine, lasă-l să crească”; „semn că între ochiul drept şi cel stâng / e o punte ce scârţiie sub lumile/ urnite din loc”; „o parte din umbră o vei păstra,/ alta ţi se va lua…”.
Cu precădere se cere reţinut faptul că o poetică întemeiată pe ideea fecundă de iconicitate respinge ceea ce am putea numi falsele idealizări. Nu-i deloc întâmplător faptul că marile idealizări obosesc percepţia, obosesc ochiul, ca după o grea luptă purtată pe teren ideomotric. Paradoxal, cu cât imaginea smulsă spre înălţimi e mai detaşată de pământ, cu atât oboseala musculară pe care ea o generează e mai mare şi cu atât un fel de astenie a fundului de ochi se instalează morbid, făcând ca acuitatea vizuală, ca şi cea afectivă, să scadă… Aceasta-i o constatare de maximă importanţă pentru a înţelege, cu întreaga lor semnificaţie, ansamblul de operaţii nervoase pe cât de discrete, pe atât de acute şi de perseverative, ce subîntind o astfel de idealizare mentală, un astfel de mecanism cu efect asteniform, desigur, nerecunoscut oficial ca atare, dar care în realitate este fără doar şi poate un mare consumator de energie la nivel nervos.
Adevăratul profil al unei idei e dat în felul cum aceasta se realizează subliminal. Cum se impune o idee? Cum se frământă muşchiul ocular, cum se compun sau se ignoră reciproc în lăuntrul lui forţele adverse, ne putem întreba… Prin ce stări trece ideomotricitatea la acest nivel, cum se mişcă gândul încarnat, cum se face alegerea? E aici, ÎN MIEZUL NERVILOR implicată, încă, tot un fel de luptă severă pentru existenţă, iar dacă da, atunci suntem liberi să înţelegem că arma ei este zbaterea nervoasă, reflexul sistemic de smulgere şi de separare, acea morbidă secusă psiho-fizică ce generează şi întreţine segregarea ideilor?… În acest caz, suntem îndreptăţiţi să vorbim de un idealism fals şi de o noutate care nu se confirmă, fiind doar una declarativă, dat fiind că adevărul de sub mască e însăşi imensa oboseală nervoasă. Ea trădează faptul că aici s-a dat o luptă, s-au ciocnit forţe de aceeaşi natură şi care rămân de aceeaşi natură, chiar şi atunci când una învinge, şi mai ales pentru că una se presupune că a învins.
Nici o lume cu adevărat nouă nu se poate SMULGE din cea veche, având ca principiu al genezei consumul de energie nervoasă. Logica forţei ca algoritm al transformării nu poate întemeia noutatea. Marea subversiune a oboselii, dar şi a plictiselii, trădează faptul că idealismul separatist consumă energie, legile lui intestine nu diferă de lucrul mecanic, de acţiunea forţelor ce se confruntă, vehiculate în banale, până la urmă, scheme şi strategii de luptă. Reflexele atavice ale vechii lumi stau la baza pretinselor înnoiri, cele pe care guma oboselii le şterge din start. Oboseala de idealism decolorează tot ce stă scris pe ea. Practic, nu se poate scrie pe această hârtie fatală care-i neurastenia…
Cum s-a spus, analiza IDEO-MOTRICĂ este autentica bază a analizei ideatice. Ideo-motricitatea ne informează despre substratul primar, subliminal, necontrafăcut al ideii. Dar în măsura în care nu se recunoaşte în falsul idealism, iconicitatea nu concordă câtuşi de puţin nici cu fadingul minimalist al starilor de spirit, ce automat generează o realitate de-realizată, desacralizată. Însă Florin Caragiu ştie să mişte frumos lucrul poetic după logica trinitară a iconicităţii. Aceasta pare a fi o altă logică decât cea a selecţiei naturale consumptive.
Poetul nu procedează ca un transformist şi nici ca un utopic, pentru că urmăreşte nu eliminarea radicală a vechii lumi, ci, mai întâi de toate, VEDEREA ei ALTFEL, prin iconizarea lucrurilor, pasibile, prin urmare, de a fi văzute „dublu”, şi cu atât mai clar. Libertatea alternării registrelor, mişcarea lăsată să curgă fără teama de ciocnire între stările aparent opuse, evitarea localizării într-un punct de aplicaţie unic a forţelor lejer coordonate, cultivarea divergenţelor blânde şi a convergenţelor prin „entanglement”, acestea sunt câteva din aspectele distinctive pe care ni le transmite poezia din acest volum. O poezie care iconizează deopotrivă fericirea şi durerea, lăsându-le să se reflecte una în alta. Ori, precum atât de reuşit spune poetul, „LĂSÂND FĂRĂ CHIN DUREREA ÎNTREAGĂ”… Un vers ce sună memorabil.” (Carmen C. Lasswell – filolog, dr. estetică)

Număr de vizualizări :909


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro