Sfârşitul şi începutul de an înseamnă, de oarece vreme, (şi) recunoaşterea excelenţei în cultură. În literatură, mai exact. Premiile Filialelor Bucureşi ale Uniunii Scriitorilor se decernează în luna decembrie, când are loc şi Gala Premiilor Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi a Editorilor din România (APLER). În ziua de 15 ianuarie, la Botoşani şi Ipoteşti, seniori ai poeziei, dar şi debutanţi de raftul întâi primesc mult râvniţii lauri, Premiul Naţional „Mihai Eminescu” şi Opera Prima. La Bucureşti, în aceeaşi zi, are loc Gala Tinerilor Scriitori. Unde sunt premiate cele mai împlinite cărţi de poezie din anul care tocmai s-a scurs – seniori, poeţi (încă) tineri şi debutanţi, categorie la care, foarte important, sunt premiate şi numele cele mai promiţătoare care au debutat în critica literară.
Chiar şi la o repede ochire, s-ar zice că stăm bine cu susţinerea excelenţei în cultură. Pentru că avem, nu-i aşa (?), binefacere a libertăţilor democratice, şi oarece … cultură a excelenţei. Pe care de ce să n-o aşezăm în vitrină, în geamlâc, în cerdac? Mai ales că la o altă repede ochire (dar foarte repede!) ea pare să fie binefacerea ultimă a unei abundente legislaţii în domeniu. Domeniul cu blazon al culturii. Nu cred să fie vreo ţară în lume în care să existe atâtea legi „culturale”. Dacă greşesc, mea culpa.
Avem Legea Limbii (române, fireşte), Legea Cărţii, Legea Sponsorizării şi, să nu mai lungesc enumerarea, Ziua Culturii Naţionale. Dacă ai zice că e bine, ţi s-ar putea reproşa imediat oarece intenţie de aşezare de bună voie sub tutela naţional(ismului). Cu fiori nostalgici după dictatură. Acuma, e-adevărat că nu-mi plac „rebrănduirea”, „tăguirea”, „filmul epic”&CO, dar nici titlul de roman „Palatul lui Procust”, zis cu „bună credinţă” de un profesor ce tocmai se „titulariza” în limba care are lege. Asta, doar de-un exemplu… Mai ales că din dilema şi-aşa-i rău, şi-aşa nu-i bine, putem să ieşim uşor. Pentru că ele, primele două legi amintite, există doar pe hârtie. N-au fost retrase, n-au fost amendate, dar nu funcţionează. Bineînţeles că pentru un asemenea epilog a fost nevoie de ani de zbatere şi de consum de energie, de parcă trebuia să se mute munţii din loc. Şi „s-au dat”. Şi nu funcţionează!
Cât despre a treia, după zbateri aşijderea, cineva „legat” de cultură a zis, cu năduful exuberant al acelui inconclundabil autohton „Na!”, „E cea mai proastă lege a sponsorizării!”. Şi-aşa a rămas!
Cu o consecvenţă limpede precum cristalul: „Ar trebui o nouă Lege a sponsorizării”… „Ei, o altă Lege a sponsorizării…” Şi cu zisa ministrului plecat: „Nu sunt bani!”, pe care o va prelua, probabil, şi nou venitul.
Despre miezul dintre prolog şi epilog, începând de data viitoare.
Cornelia Maria SAVU
