10 controverse de ieri şi de azi despre Mihai Eminescu, cu eminescologul N.Georgescu

ian. 17th, 2014 | By | Category: Dialogul de carte

Autor al unei excelente ediții “Poesii de Mihail Eminescu”, Editura Academiei, 2012, o ediţie critică, de 799 de pagini, format academic, prevăzută cu un studiu introductiv, comentarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps, N. Georgescu este la ora actuala o somitate în vastul câmp al cercetării operei și vieții poetului, despre care cercetătorul avizat Th. Codreanu spunea: “N. Georgescu, a cărui operă este dedicată aproape integral eminescologiei, este singurul cercetător care cunoaşte toate ediţiile poeziei lui Eminescu, dovadă fiind masiva lui teză de doctorat, în două volume, Eminescu şi editorii săi”. George Motroc a purtat un dialog cu N.Georgescu, unul dintre cei mai cunoscuţi eminescologi, un dialog pentru ,,Agenţia de Carte” şi revista ,,Culturaîn care sunt comentate 10 controverse de ieri şi de azi despre Mihai Eminescu.

 

Domnule Profesor, 15 ianuarie este o dată importantă pentru istoria literaturii române, dar rămâne întrebarea: aceasta este adevărata dată de naştere a lui Mihai Eminescu?!

V-aş răspunde ca Pilat din Pont: Quid est enim veritas? (Ce este oare adevărul?) În cazul naşterii lui Mihail Eminovici există un act de botez, unde este consemnată ca zi de naştere data de 15 ianuarie 1850, şi o tradiţie care spune că el s-a născut la 20 decembrie 1849. Care este adevărul? Actul de botez este semnat de tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, şi de bunicul matern, Vasile Juraşcu: două semnături apăsate, grele, date în faţa preotului, probabil lângă altar. Tradiţia este consemnată într-un registru al „Junimii” – şi are o singură semnătură, la fel de adevărată însă: cea a lui Mihail Eminescu. Nu sunt dintre cei care fac „pedagogie naţională” sau „liniştesc poporul”, etc. Alegeţi, aşadar, Dumneavoatră, sau cititorii Dumneavoastră, sau toţi românii dornici să aleagă. Vă mai adaug că secolul al XIX-lea era în urmă cu 12 zile, la noi, faţă de calendarul gregorian – deci datele concurente ar fi 20 decembrie 1849/2 ianuarie 1850 – şi 15/27 ianuarie 1850. Eu consider că poetul îşi ştia din familie  cele două date de naştere, pe cea „oficială” (15 ianuarie 1850) şi pe cea „particulară” (20 decembrie 1849) – declarându-le, după caz, pe una sau pe alta – dar serbându-şi cu prietenii data particulară, intimă oarecum. Nu vâd nimic rău în a informa lumea despre aceste amănunte; la noi s-a înstăpânit, însă, ziua de 15 ianuarie ca zi de naştere a lui Eminescu. Este lăsata tatălui şi a bunicului patern: voinţa lor stabileşte adevărul – care trebuie neapărat să aibă un adjectiv: să-i spunem adevărul istoric.   

 O altă, totuşi, controversă rămâne cea legată de locul naşterii sale… Dvs., pe baza      documentelor existente, optaţi pentru moşia de la Ipoteşti sau pentru Botoşani?

Aici e mai greu de stabilit un adevăr istoric. Bunul simţ ar cere ca pruncul să se fi născut la Botoşani, unde tatăl său avea casă, unde erau alte condiţii decât la Ipoteşti. În discuţie au mai intrat şi Dumbrăvenii, unde i s-a ridicat primul bust lui Eminescu, în 1902, pe soclul căruia stă scris că aici s-ar fi născut. Gheorghe Eminovici a stat în Dumbrăveni din 1836 până în 1849-50, aici s-a căsătorit cu Raluca Iuraşcu în 1840, au avut primii şase copii de până la Mihail (dintre care, două fete au decedat şi tradiţia spune că sunt înmormântate în cimitirul de aici). Aici, un pictor ambulant austriac i-a făcut Ralucăi Eminovici acel portret cunoscut. Cu banii strânşi din administrarea moşiei Dumbrăveni, căminarul a cumpărat moşia Ipoteşti unde s-a stabilit prin 1850. N-a rupt relaţiile cu Dumbrăvenii după această mutare. De altfel, locurile sunt aproape unul de altul. Stând în Dumbrăveni, la marginea comunei, vezi într-o zare de ceaţă Joldeştii, satul Ralucăi Juraşcu, iar undeva, la stânga, ţi se explică simplu că se află, după orizont, Ipoteştii. Distanţe cam de 10-15 kilometri, încât la faţa locului te şi miri ce se insistă atâta pe exactităţi. Altceva pare mai important: căminarul era trecător pe aici, venea din altă parte, de la Călineştii lui Cuparencu, nu era om dintre oameni, nu avea neamuri sau rude între sătenii în care se stabilea ca funcţionar; deşi de aproape, totuşi venea de undeva. Raluca, în schimb, mama poetului, era cu neamul  de aici, din câmpurile şi deluşoarele acestea. Joldeştii ei ar avea cel puţin acelaşi drept ca Dumbrăvenii sau Călineştii lui Cuparencu să intre într-un circuit eminescian.  

După 1989, Mihai Eminescu a fost demitizat şi am folosit un eufemism! Astăzi detractorii par să fi obosit sau ei au tăcut pentru că şi-au atins scopul?

N-au tăcut de loc, doar se disimulează mai bine… Trebuie să ţineţi cont de faptul că presa nu mai este citită ca pe vremea „Dilemei” cu problema, acum este mult mai puţină presă culturală (literară), s-a „specializat”, a devenit de grup. În plus, fenomenul Eminescu nu este monitorizat, nu avem o bibiliografie curentă, comentată eventual, despre ce se scrie în domeniu, astfel că rămân doar zvonurile. Iată, vă dau şi eu unul. Se zice că la o mare editură din Bucureşti a mai apărut o carte despre Eminescu. Se zice că e mare, dar uşoară, pentru că are hârtie voluminoasă. Se intitulează „Mărturii despre Eminescu”, şi are ca subtitlu „Povestea unei vieţi spusă de contemporani”. Vedeţi cum face acordul: povestea este spusă, nu viaţa: antologatorul pare filosof, dar spune … poveşti cu gura altora. Ei bine, este o selecţie de texte şi nimic mai mult. Lipsesc cam toate cele descoperite după anii 80 ai secolului trecut. Practic, antologia putea fi făcută în anii 1980, cred că chiar a fost făcută atunci. Sunt aproape o duzină de antologii pe această temă în cultura română. Cea de faţă este făcută din ele, după principiul „cărţile din cărţi se fac”. Şi aşa, totuşi omite enorm de multe mărturii documentare şi comentează anapoda ziaristica eminesciană (încurcă chiar texte, epoci, situaţii). Aduce, însă, ceva în plus. Ştiţi care erau şabloanele dilematicilor: „Titi cel păros”, „Eminescu cel mic”: erau luate cu penseta expresii mai atractive din  amintirile contemporanilor lui Eminescu şi se făceau cu aceste expresii portrete. De data aceasta antologatorul însuşi încearcă un portret-robot al lui Eminescu – şi vă rog să-l urmăriţi pe el: „Dar ce au văzut ei de fapt? Şi mai ales pe cine au văzut toţi cei care l-au cunoscut? Cititorul va observa de îndată că Eminescu apare în ipostaze extrem de diferite când expansiv şi de o veselie copilărească, când închis în sine şi necomunicativ; când îmbrăcat impecabil, cu haină albă şi semi-joben, când teribil de neîngrijit, cu bocanci în picioare vara şi nepieptănat, plin de paiele în care dormise; când patetic şi interesat de tot şi de toate, când distant şi rece, ridicând din umeri. Contrastele merg până într-acolo încât, prin ochii memorialiştilor, vedem când un băiat cu părul negru ca pana corbului, când unul „roşcovan” (din cauza mizeriei, adaugă autorul acelei mărturii, părul său negru ”bătea în roşu”). Sau vedem  când „pieliţa obrazului albă, mată şi palidă” când, după ce străbătuse pe jos o bucată din drumul de la Cernăuţi la Blaj, un om „negricios”.

 Observaţi că sub expresia „ipostaze extrem dediferite” se cuprind, de fapt, doar contrarii care pot defini un ciclotimic; mai observaţi că ultimele corelative se neagă: „când un băiat cu părul negru ca pana corbului” nu se mai opune la „când unul roşcovan”, pentru că roşcovan înseamnă, pentgru autor, tot păr negru, atât de negru „încât bătea în roşu”. Ei bine, acum trebuie să mai observaţi fotografia de pe coperta cărţii, care, deşi n-a făcut pe jos drumul de la Cernăuţi la Blaj, este aranjată printr-un sepia special să fie neagră, „a unui om negricios”. Deci, pe lângă „Titi cel păros” de odinioară, iată-l cum stă acum bulibăşeşte pe coperta unei cărţi cu mărturii parţiale, cele mai multe convenţionale, multe mincinoase. Vreau să spun că fără spirit critic nimic din imagologia trecută a lui Eminescu nu rezistă astăzi. Iarăşi, ca şi acum o sută de ani, ca şi acum cinci zeci de ani, ne hrănim cu inepţiile lui Teleor, de pildă, care confundă atât de evident… 

Privind lucrurile pe un termen mult  mai lung, se pot găsi strategii adecvate pentru a fi redescoperit, înţeles şi iubit de către actuala şi viitoare generaţie de tineri? Studenţii dvs. cum se raportează la Mihai Eminescu?

Singura strategie care mi se pare adecvată cazului este aceasta: să se spună adevărul. Evident, mă veţi întreba care adevăr. Ei bine, să se argumenteze logic un adevăr, să se dezbată aristotelic, după  formula „adevărul stă în raţiune”. Cu studenţii mei, dar şi cu prietenii mei şi în general cu cei care mă întreabă şi mă ascultă – eu aşa fac: desfăşor fapte şi argumente.

Legat de strategii adecvate, să ne imaginăm că aţi ocupa acum o funcţie de decizie în Ministerul Culturii… Cum aţi organiza sărbătorirea zilei de 15 ianuarie?

În primul rând aş insista să fie o zi liberă, să nu se lucreze adică, dându-i, astfel, statut de sărbătoare naţională. După câte înţeleg din presă şi de la radio, 15 ianuarie nu e zi liberă,deşi are alură de sărbătoare naţională. Apoi, aşa cum este ea legiferată, ziua de 15 ianuarie nu se referă la Mihail Eminescu, ci la întreaga cultură naţională. Este cât se poate de elegant: poetul naţional se dedică întregii culturi naţionale, o patronează, o înnobilează. Trebuie să se ţină cont de aceasta şi să se păstreze un echilibru. Oricum, nu concep un 15 ianuarie ca o defulare integrală, populară, eminesciană. Eventual, în ceea ce-l priveşte pe poet, să fie o recoltă a cercetărilor de peste ani. Mai departe, văzând şi făcând… Un „ritual” văd că se conturează deja, cuprinzând floarea simbolică de la statuia lui Gheorghe Anghel din faţa Ateneului Român, pelerinajul la Cimitirul Bellu (pe ruta iniţială), slujba de aici, apoi sesiunea de la Academia Română: sunt semnele unei sărbători perene – dar, repet, mai trebuie statutul de zi liberă. 

Trecem acum la marile controverse… În 2009, aţi publicat ,,Cartea trecerii: Boala şi moartea lui Eminescu” În primul rând, vreau să-mi promiteţi că ne vom revedea pe 15 iunie pentru a dezbate doar acest subiect! În al doilea rând, vă rog să ne spuneţi opinia  dvs. măcar despre  acel ,,text infern”, aşa cum îl numiţi în carte, din ziarul ,,Universul” şi în care este descrisă asasinarea poetului de către un alt bolnav ,,care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova”? De ce a fost neglijată această ipoteză?

E greu de spus, greu chiar de gândit/explicat omiterea acestui text din aria biografiei lui Eminescu. Oricum ar fi, această omitere este simetrică faţă de înălţarea poetului la rang de poet naţional. Oricum rămâne ciudat: în perioada interbelică, atunci când se forja mitul poetului naţional, se accepta cu seninătate că el ar fi fost alcoolic, sifilitic, murdar, nespălat, şi câte şi mai câte – dar nu s-a acceptat că a fost ucis în spital, că a fost sacrificat pentru cauza Transilvaniei… Lucrurile acestea nu se pot judeca decât cu informaţia pe masă,cu toată informaţia – bine strecurată prin sita criticii. 

Afirmaţi un lucru paradoxal: că aţi fost mult mai atras de ,,moartea civilă”, decât de moartea fizică… Credeţi că au existat nişte interese politice pentru îndepărtarea de la ,,Timpul” şi că până şi Maiorescu l-a trădat în cele din urmă? Au putut exista interese şi presiuni atât de mari încât un om cu verticalitatea lui Titu Maiorescu, dar şi un tată, fie şi spiritual, să îşi trădeze fiul?!

Lucrurile par mai simple privite de departe. Erau interese majore de stat la mijloc, o alianţă politică secretă cu marile puteri europene nu e chiar o joacă sau o plezanterie de salon… Eminescu n-a putut fi atras în nucleul care negocia – şi pentru că se aflase că e cam gură spartă! Vezi episodul Caragiale cu scrisorile Veronicăi Micle. El este o victimă colaterală a momentului. Mai grav este, însă, că nu i s-a acceptat revenirea în viaţa publică, la un de la însănătoşire, la doi ani, la trei ani… Sunt etichetele epocii, de care trebuie să ţinem cont. Ajunge cu scoaterea lui Eminescu din context, cu extragerea lui în pensetă şi arătarea ca om singur. E vremea contextualizării, trebuie să mergem după Eminescu în timpul său, nu să-l aducem pe el la noi. 

Cu voia dvs., o să ating un subiect oarecum personal… Cărtile şi cercetările dvs., un etalon de ceea ce înseamnă o documentare riguroasă despre viaţa şi activitatea lui Mihai Eminescu, vă recomandă drept cel mai important sau, pentru a nu deranja prea multe orgolii, unul dintre cei mai avizati eminescologi în viaţă… Totuşi, cărţile dvs., în general, nu sunt publicate la marile edituri, e acesta un semn că Mihai Eminescu nu mai este un subiect de actualitate, interes si, mai ales, vandabil, sau o măsură de prevedere pe care v-o luaţi pentru a avea libertatea totală de expresie?

Nu-mi aleg editurile, public pe unde pot, cu banii pe care-i am. Totuşi, diferite ministere (care ţin de cultură, de cercetare; nume le lor se schimbă des) îmi sponsorizează tipărirea cărţilor. Altfel, niciuna dintre „editurile mari”, cum le numiţi, nu mi-a cerut vreo carte. De altfel – şi cu asta închidem subiectul – n-am câştigat niciun ban de pe urma lui Eminescu, ceea ce este o mândrie pentru mine, n-am luat nici un premiu…Iar cărţile mele sunt in statu nascenti, nu sunt ultimul meu cuvânt, nu sunt ediţii definitive…

În cartea dvs. ,,Eminescu: ultima zi la Timpul”, pe care am descoperit-o anul trecut la librăria de lângă Muzeul Literaturii, pornind de la consultarea arhivelor si a presei timpului, conturaţi un portret tulburator, credibil si puţin-ştiut… Poate fi considerat poetul nostru naţional o victimă conjuncturală, excluderea sa din viaţa publică fiind un avertisment dat celor care se opuneau guvernului din acea vreme?

Politica se face mereu cu aceleaşi arme,  la Socrates până la noi. Eminescu a făcut politică, şi încă politică mare, a intrat în joc, a ţinut frâurile un timp bun – dar a trecut, se pare, dincolo de politică, a sărit peste cal la un moment dat; sau mai de grabă nu s-a putut desprinde din iubirea de patrie. Cine iubeşte prea mult patria, cu o patimă prea mare adică, îşi caută mărturisirea întru ea, îşi caută martirajul. Eu cred că acel Dulce et decorum est pro patria mori   (Dulce şi frumos este să mori pentru patrie) al lui Horaţius este un sentiment, nu o dartorie, nu o consolare, nu un îndemn; pur şi simplu un sentiment.

În final, pentru cititori, vă rog să le oferiţi drept cadou exclusiv, un fragment dintr-o carte sau dintr-un text în lucru despre Mihai Eminescu…

Cu mare plăcere, chiar ceva despre ziua de naştere a lui Eminescu, din opusculul meu intitulat „Cronograf emionescian” Preambulul se numeşte:

Izvorul şi fântâna.

Cultura noastră  a ratat momentul enciclopedic al secolului al XIX-lea, accentuând în compensaţie istorismul. Ne aducem aminte de criticismul de zeflemea din vremea lui Caragiale cu „Cioclopedica română”, şi înţelegem că „cioclii”  ideii au fost Caţavencii de peste veac.  Încercările de recuperare  din prima jumătate a secolului al XX-lea, prin momentul Gusti – Mircea Vulcănescu, au fost stopate brutal după războiul al doilea mondial, iar „enciclopedia neagră”  a anilor 50, acea carte cu aspect de sarcofag ea însăşi, fiind făcută de instituţii ale statului, a compromis ideea prin ideologie. În anii mai luminoşi, sau mai translucizi, ai comunismului am avut o editură de profil enciclopedic, care şi-a făcut din plin datoria elaborând enciclopedii tematice în foarte multe domenii – dar care, înainte de toate, a construit în jurul ei un „miceliu”, un grup de intelectuali cu mare disponibilitate pentru munca enciclopedică. Din păcate, n-a mai fost timp pentru reveniri, pentru ediţiile succesive, completate,etc. – iar după 1989 acest grup s-a disipat, nimeni nemaiavând nevoie de el, iar indivizii îmbătrânind fiecare în solitudinea lui fără a lăsa urmaşi în meserie… Aşa se face că noi, astăzi, nu avem o enciclopedie românească în măsură să intre în dialog cu alte corpusuri enciclopedice. Avem însă, atâtea şi atâtea istorii „cronologice” – iar dacă ne referim la literatură, putem spune că mai fiecare istoric, chiar critic literar, propune în domeniu formula sa, una mai voluminoasă decât alta, depănând toate firul anilor de la adamii şi evele autohtone. Nu intru, aici, în amănunte privind consecinţele acestei carenţe instituţionale (căci o enciclopedie înseamnă o instituţie, una care împlineşte definiţia  unei naţiuni). Dau un singur exemplu: la Cotul Donului armata română a suferit cea mai mare înfrângere a sa de la, să spunem, Burebista încoace. Ca să aflăm ce-a fost la Cotul Donului, putem consulta o enciclopedie rusească în zeci de tomuri (aproape o sută) – ori una poloneză, maghiară, bulgărească, uncraineană – toate în zeci de tomuri, cu suplimente şi reluări – ca să nu mai vorbesc de cele mult mai voluminoase  franţuzeşti, americane, nemţeşti, etc. – dar nu şi una de-a noastră. Chestiunea este  că acestea prezintă, fiecare în parte, punctul lor de vedere. Cuius regio eius religio – spune latinul. O enciclopedie, apoi, ca să fie credibilă, un fel de valută forte a spiritului unei naţiuni, trebuie să fie echidistantă în interiorul unei culturi, să aibă forţă instituţională, bază proprie de date, etc. Practic, trebuie lăsaţi să se strângă la un loc un număr de intelectuali, plătiţi neapărat de către societatea civilă şi neapărat răsplătiţi de către stat, aşteptaţi ca să-şi constituie nucleul de studii, să înceapă să-şi publice corpusul – şi apoi lăsaţi să funcţioneze. Unde vor duce ? – Iată, vedem cu toţii filme actuale despre elitele europene. Îmi  stăruie în memorie unul italian, „Edera” cred că se numeşte, cu mari savanţi, medici, avocaţi, industriaşi etc.  Foarte des apare acolo o avocată elegantă, autoritară, care explică, apără, acuză, educă: ea stă la biroul ei luxos şi câteodată se ridică în picioare ca să-şi convingă clientul. Ei bine,  atunci, în spatele ei, se derulează biblioteca personală cu acele tomuri masive, alburii cu chenare albastre pe cotor,  aliniate, vreo două sau trei rafturi tapetate cu acelaşi format. Lumea de bibliotecă recunoaşte imediat „Enciclopedia universalis”, acea îmbrăţişare în stil italian a întregii lumi cunoscute. Asta îl apără pe intelectualul italian: enciclopedia din spatele său. Noi am devenit de poveste cu protestele noastre pe la porţile enciclopediilor apusene, cu slogane de tipul „Larousse-ul munte!”  sau „Nu spune adevărul despre noi!” Foarte bine, ni se răspunde ferm, dar pe Larousse ce scrie? Scrie cumva că este o enciclopedie… românească? Dar enciclopedia românească, ea unde este ? Vreau să spun că această mult visată şi dorită integrare europeană se face prin instituţii, nu prin indivizi. Una e să merg eu, marele X, la Paris şi să dau mâna cu imenşii lor X,Y,Z – şi alta este să ne vizităm ca instituţii. Europa cultural-ştiinţifico-literară este ca o reţea. Este ca o tubulatură: ţevile trebuiesc îmbinate, nu furtunaşele, nu supapele de refulare a presiunii, nu indivizii aşadar. …Până atunci – adică până când vom avea instituţia funcţională enciclopedică proprie, sau până când ne-o vor face tot străinii (pentru că de un dialog instituţional, la urma urmei, ei au mai mare nevoie decât noi; deocamdată, însă, observ că americanii, de pildă, ne vând în traducere românească „Enciclopedia britanica”, adică americană: ei au cumpărat brandul de la englezi…) – perpetuăm în toate direcţiile spiritul cronografului lui Moxa, un fel de destin de rezervă al culturii noastre, care a devenit cale regală.

   Nu e locul, aici, nici pentru a face diferenţa între enciclopedism şi istorism; o dezbatere pe această temă ar fi, de altfel, necesară. Destul că istoria este sinteză – iar enciclopedia este analiză; prima are mereu înainte un scop dominant – cea de-a doua se înşurubează alfabetic în termeni; prima poate fi cât de scurtă – a doua, cât de lungă, cu reeditări, completări, aduceri la zi etc.; prima caută o coerenţă, adică o impune din afară, dinspre autor ori dinspre sistem de gândire, viziune, etc. – cealaltă are o coerenţă interioară, în sensul că ce scrie la litera „A” se potriveşte firesc cu ce scrie la litera „B” ori la alte litere; dacă nu se potriveşte – nu este credibil întregul, şi o enciclopedie luptă pentru credibilitate, pentru a fi etalon naţional dialogal în universalitate. Şi încă: drumul istoriei este lung şi nesfârşit în prezent – al enciclopediei este infinit, pentru că implică cercul; istoria este ca un izvor, enciclopedia ca e fântână: izvorul vine spre tine, irigă, „înrâureşte”, aduce creşterea, „educă” – pe când la fântână vii tu, intervine o selecţie aici implicând nu numai liberul arbitru, dar şi acel simţ, tot istoric în fond,  al alegerii, al „chemării”  – iar apele sunt la fel de proaspete; apoi,  de istorie te poţi sătura la un moment dat – de enciclopedie n-ai cum să te saturi odată ce i-ai simţit chemarea…Una caută şi cercetează arhive, „izvoare” va să zică, şi-şi creează ştiinţele ei auxiliare – cealaltă elaborează ediţii critice, bibliografii, biografii (cât de necesar ar fi, şi la noi, un Institut Biografic Român, un fel de IBR, care să adune sub toate numele istoriei române ce se ştie despre ele!…). Istoria, când se referă la literatură, implică axiologie – şi reduce dintr-un condei ce nu i se pare valoare – pe când enciclopedia tratează cu mai mult respect termenii…   În fine, istoricul ia decizii, trebuie să ia deseori decizii; enciclopedia, s-ar zice, doar desfăşoară lucrurile. Dar să vedeţi ce autotelic mai sunt eu însumi când desfăşor argumentele pentru data naşterii lui Eminescu – şi totuşi, în final, mă supun, ca noi toţi, istoricului, care a decis altfel. Pentru că aşa este: istoria stabileşte, adică face stabile, de nemişcat, multe lucruri. Într-un climat normal, firesc, de existenţă egală a acestor două preocupări omeneşti, deciziile se iau în acord. La noi, pentru că trăim de mai bine de un secol  doar cu istoria în sânge, sunt lucruri stabile, dar acordul nu mai trăieşte în inimă, în cord, acolo unde-i este locul – ci s-a instalat în creier…

    Pentru a coborî din sfere teoretice atât de înalte la opusculul nostru privind viaţa lui Eminescu, trebuie să le spun cinstit cititorilor  mei că sunt rupt, muncit de cele două tendinţe. Vreau să fac o cronologie – şi mă trage condeiul spre tratarea mai largă, cu aspect tematic, a subiectului. Şi invers: vreau descrieri pe bază de documente – dar timpul cronologic nu mă lasă în zăbavă. În cele din urmă, rămâne tensiunea – şi fiecare poate lua ce-i convine de aici, ori poate s-o accentueze, s-o mărească ori s-o micşoreze.

Cât timp există tensiune, există noutate – şi asta, cred că în orice domeniu este valabil. Când se va instala, însă, spiritul enciclopedic în domeniul ştiinţelor umaniste de felul acesteia,care se numeşte « eminescologie », atunci noutatea va fi cuantificată ca lucru nou, ca informaţie recent catalogată. Desigur, însă, şi ca sinteză, pentru că sinteza se reconfigurează cu fiecare nouă informaţie. Până atunci, iată cum se configurează actualmente momentul naşterii poetului.    

 

20 decembrie 1849 / 15 ianuarie 1850.

Sunt cele două date ce-şi dispută ziua de naştere a poetului. Pentru prima pledează o însemnare a sa într-un registru privat al Junimii: „Născut la 20 decembrie 1849 (de Sf. Ignat)”, dar şi mărturia fratelui său, Matei Eminescu, din 1895, că pe o Psaltire a familiei, pe pagina albă unde se notau diferite evenimente, stătea scris de către Gheorghe Eminovici însuşi: „Astăzi, 20 decembrie 1849, la 4 ceasuri evropeneşti, s-au născut fiul nostru Mihail” (cartea nu se mai găseşte, sau se presupune a fi o Psaltire a cărei primă pagină, albă, este ruptă; legendele ştiinţifice pretind că această pagină ar fi fost ruptă intenţionat de către un mare istoric literar – nu spun numele, e persoană importantă! – pentru a nu mai persista această dată de rezervă în biografia eminesciană: legendele nu intră, însă, nici în zona enciclopediei – nici în cea a istoriei…).

 Pentru cea de-a doua dată pledează, însă, actul de botez din 21 ianuarie 1850, semnat de tatăl copilului, Gheorghe Eminovici, şi de bunic, Stolnicul Vasile Juraşcu, care la rubrica „data naşterii” consemnează „15 ianuarie 1850”. Actul poate fi interpretat, cum a şi fost: toate registrele de acest fel, din anii aceia, aglomerează în prima lună a anului mai multe naşteri ca de obicei, ceea ce denotă că sunt prunci de peste an care n-au apucat să fie botezaţi până la totalizarea de la sfârşitul anului precedent, şi li s-au pus zile de naştere aleatorii în anul curgător botezului. Numai că mai există o mărturie, poate indirectă dar sigur a poetului: în prefaţa la antologia de versuri Rumänische Dichtungen, din 1881, Mite Kremnitz îl prezintă succint pe Mihail Eminescu „poetul pesimismului”, „redactorul şef al ziarului Timpul” – şi pune anul naşterii în paranteză, după nume: 1850. Şi mai există încă o mărturie, care poate fi contabilizată de  partea cealaltă, a lui 20 decembrie 1849. Este o socoteală aritmetică făcută de poetul însuşi  pe un manuscris:

1883-

1849

____

34 ani.

    Dedesupt, notaţia: „78 de ani viaţa mea întreagă. Atâta am să trăiesc. Bătrânul meu tată tot astfel. Asta e mărimea constant de timp a vieţii unui individ de rasa noastră. Vor fi urcări şi scăderi pe această scară, va fi o oscilaţie infinită în coadaptarea cu împrejurările. Omul în sine om constant rămâne constant.” (Pare o glosă pe tema poeziei sale Cu mâne zilele-ţi adaogi.) Căminarul va muri anul viitor, în 1884, la vârsta de 72 de ani; scriind în 1883 şi scăzând anul 1849, deducem că M. Eminescu însuşi avea în vedere anul 1883. Dacă facem, însă, scăderea lui 78 din 1883, rezultă anul 1804 – şi nu mai ştim la ce personaj de prin familia sa născut în acest an şi având acum 78 de ani se va fi gândit.

     Este lesne de înţeles că poetul îşi ştia ambele date, din familie, dar şi din copia de pe extractul de naştere (care i-a trebuit sigur în relaţia cu diferitele oficialităţi) – şi în particular (jurnalul Junimii, de pildă) o declara pe prima, iar oficial, pe cea de-a doua. Data oficială a naşterii sale rămâne 15 ianuarie 1850 stil vechi (actualizată: 27 ianuarie) – lăsată posterităţii prin voinţa consemnată apăsat prin semnătură, a tatălui şi bunicului matern.

   Mai multe învăţăminte am putea trage din judecarea nuvelei La aniversară, publicată de M. Eminescu în Curierul de Iaşi în 1876. Deşi asta invită la istorie literară făcută pe un text literar, haideţi să vedem unde ajungem. Acolo este descris, aşadar,  momentul primei sărutări dintre doi tineri, de ziua lui, care este însemnată în calendarul bisericesc drept ziua Sfântului Ermil.  Ei bine, acest sfânt există cu adevărat şi este pus în calendar la data de 13 ianuarie (şi pe vremea poetului, şi astăzi). Autorul, Eminescu, face paronomasie (potrivire de nume: Emin-Ermil) – dar şi apropiere cronologică (13/15 ianuarie). Asta n-ar fi nimic, dar personajele din nuvelă se numesc Cajus şi Tola, pseudonimele cu care el (Caius-Eminescu) şi Veronica Micle-Tola îşi vor semna unele scrisori mai târziu. Cu unele „rebusuri” eminesciene ne întâlnim chiar în poezii tipărite de poet (vezi şi ediţia noastră), iar într-o însemnare manuscrisă găsim: „Uxè Nimè călătoriu turcesc (persan)” (la Fata-n grădina de aur) – nume care, citit de la dreapta la stânga, cum s-a observat încă de către Perpessicius, dă Eminescu (şi care, trebuie menţionat, aminteşte frapant de  Odiseea, locul unde Ulise îşi declină numele către Ciclop: Utis (scris Outis), adică Nimeni în greceşte (urmând ca Ciclopul să-i roage pe zei să-l pedepsească pe… Nimeni). Se mai cunosc anagramele de tipul Acinorev din manuscrise, pentru Veronica. Problema este că, dacă luăm de bună această mărturie despre sine a poetului din La aniversară, ar trebui să acceptăm adevărul integral, şi anume că ei doi se cunoşteau încă de la frageda vârstă de 18-19 ani. Asta pune sub semnul întrebării „mărturia istorică” a lui Iacob Negruzzi, pe care se bazează toţi biografii lui Eminescu, după care cei doi s-au cunoscut la Viena, în 1872, la 22 de ani deci. Da, dar tot asta ridică la rang de mărturie de primă mână mărturia Harietei, sora poetului, care-i scrie Corneliei Emilian că Mihai şi Veronica se ştiu şi se iubesc din prima tinereţe, şi că fotografia lui, aceea de la19 ani, a fost făcută la cererea ei, a Veronicăi. Mitul Manon Lescaut pluteşte în aer…

    Istoricul va considera toate aceste amănunte  ca fiind savantlâcuri şi nu le va folosi – aşa cum nici nu le foloseşte, de fapt. O enciclopedia eminesciană, însă, trebuie să le înregistreze undeva în căsuţa lor alfabetică. Într-o primă ediţie le va privi drept curiozităţi, într-o ediţie ulterioară va „muşca” întrucâtva din potriviri – şi tot aşa, până la urmă le va ridica pe toate către public, cel care va judeca (mă refer şi la publiocul de rând, dar şi la cel avizat).    

Patronimul Eminovici se regăseşte în multe acte din zona Blajului, trăgându-se concluzia, de către biografi, că de aici ar fi venit Vasile Eminovici (1780-1844), care în 1802 s-a fixat la Călineştii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, în provincia austriacă Bucovina aşadar, fiind dascăl de biserică ortodoxă (fuga din zona Blajului datorându-se, aşadar, dorinţei de a scăpa de uniaţie). Trebuie ţinut cont şi de faptul că moşia Cuparencu se întindea mult în nord-vest, către Polonia, unde se găseau sate întregi de români: şi în Polonia se regăseşte frecvent patronimicul, sub forma Eminowicz, iar poetul însuşi era, uneori, ispitit să-şi descopere o ascendenţă de nobil polonez. Vasile Eminovici şi soţia sa, Ioana, mor în epidemia de holeră din 1844 – deci poetul nu-i cunoaşte. Gheorghe, primul lor băiat, tatăl poetului, se naşte în 1812, învaţă carte la Suceava şi trece în Moldova, unde este administrator al unor moşii. Luându-şi rangul de căminar, îşi întemeiază gospodărie la Ipoteşti, după ce a stat, o vreme, la Dumbrăveni. Se căsătoreşte cu Raluca Iuraşcu şi au împreună 11 copii: Şerban (1841), Nicolae (1843), Gheorghe (1844), Ruxandra (1845), Ilie (1846), Maria (1848), Mihai, Aglaia (1852), Harieta (1854), Matei (1856), Vasile (?). Poetul este al şaptelea copil la părinţi. Ruxandra, Maria şi Vasile mor din fragedă copilărie (fetele sunt îngropate, după cum se acreditează, în cimitirul din Dumbrăveni). Făcând parte din mica boierime a locului, Căminarul Gheorghe Eminovici îşi permite chiar să ţină la curte, câtva timp, un pictor austriac ce ne va lăsa tabloul Ralucăi cu bogate bijuterii la gât şi pe degetele de la mâini. De asemenea, îngrijeşte de educaţia copiilor – pe care-i orientează către studii nu la Iaşi, în Moldova, ci la Cernăuţi ori Sibiu, în provincii imperiale. Portretul său, făcut de Corneliu Botez în 1909 după consemnările celor care l-au cunoscut direct, ne arată că poetul îi moşteneşte multe calităţi: „Era un caracter ferm, o fire veselă în timpuri bune ca şi grele şi originală; vorbăreţ şi plin de spirit muşcător. Fuma, nu bea. Avea talent de imitaţie a vocii şi a mişcărilor: imita pe cepelegi, pe gângavi, pe boierii cu tabietului şi alte asemenea cu o extremă iscusinţă. Bătrânul Eminovici era înzestrat cu o memorie fenomenală a numelor, datelor etc., memorie pe care a moştenit-o poetul. Cunoştea în toate amănuntele viaţa oamenilor însemnaţi din ţara Moldovei (boieri şi boiernaşi), din care o parte s-a scurs mai la urmă în Muntenia, împreună cu întreaga genealogie a neamului lor. Avea o colecţie mare de scrieri româneşti şi cunoştea adânc istoria ţării. Avea darul vorbirii, şi un aşa de mare meşteşug de a istorisi că zile şi nopţi nu ţi s-ar fi urâta-l asculta. Avea un glas sonor, muzical (poetul Eminescu avea un frumos glas de tenor care, cum vedem, l-a moştenit de la tatăl său, dimpreună cu celelalte însuşiri intelectuale) şi se exprima în cea mai curată şi aleasă limbă românească. Concis în stil, îi plăcea să povestească întâmplări şi aduceri aminte din trecut. Cunoştea bine limbile: polonă, rusă şi ruteană şi vorbea binişor franţuzeşte şi nemţeşte…”. Şi-a luat rangul de Căminar în luna mai 1841, de la domnitorul Mihai Sturdza, şi le povestea adesea copiilor cum s-a dus să-i mulţumească, şi acesta l-a întâmpinat cu vorbele: „Ei! Prin ce cârciumi te-ei tăvăli de-acu înainte?” – fiind obişnuit cu noii boiernaşi pe care-i făcea care „după ce i-a boierit, se tăvăleau prin cârciume şi necinsteau boieria”. Matei Eminescu, cel care povesteşte episodul, mai spune: „Când ne-a istorisit-o tata s-a pus Mihai pe un râs de nu-l mai puteam opri.”

Mama, Raluca Iuraşcă, sau Iuraşcu, dar pe numele adevărat Rareşa, „avea pretenţii de nobleţe faţă de tata zicând că Iurăşceştii, străbunii ei, au fost boieri de prima ordine” – povesteşte acelaşi Matei – iar „tata n-o contra­zicea, decât îi obiecta că, la drept vorbind, mai nobil a fost Donţu decât Jurăsceştii” – invocându-l, aşadar, pe bunicul Ralucăi, un nobil „muscal dacă nu cumva cazac” refugiat în Moldova ca să scape de mânia ţarului, prieten cu generalul Jeltuhin care de câteva ori a venit pe la ei şi i-a umplut de daruri. Suntem în Nord-Est, unde Botoşanii devin, pentru Moldova, un vârtej de limbi şi o vatră de genii româneşti: după Mihai Eminescu îi vom prenumăra între ele pe Nicolae Iorga şi George Enescu, până la Nicolae Labiş al secolului al XX-lea înnegrindu-se multe pagini de hârtie. Mai e de amintit că Gheorghe Eminovici a fost ajutat de câteva ori în viaţă de ambasada Rusiei, pentru că avea prieteni, ştia limba – dar mai ales pentru că moşiile lui Balş, pe care le administra, se întindeau şi dincolo de România.

În privinţa Ralucăi, născută în 1816,  este necesar să amintim că ea este din nouă fraţi – şi toţi sau aproape toţi ceilalţi se găsesc călugări sau călugăriţe, între ei Jachift Juraşcu fiind stareţ la Mânăstirea Coşula (acolo unde Iorga va găsi, în 1909, vechea traducere românească din Herodot – iar studiile eminescologice arată că poetul a folosit expresii de limbă din ea pentru Egipetul, dar mai ales pentru Scrisoarea III, considerându-se că a consultat o copie aflătoare în biblioteca lui Vasile Pogor), iar Olimpiada Juraşcu, stareţă la Mânăstirea Agafton – acolo unde poetul, copil, se plimba adeseori rămânând vara săptămâni întregi şi ascultând poveştile ori cântecele locului. De ce această alcătuire, această atracţie către cele sfinte în familia Jurăsceştilor – cu şase sau şapte feţe bisericeşti şi Rareşa singură mireană, mamă de 11 copii? Să nu alimentăm fantezia biografilor senzaţionalişti – dar să spunem că religiozitatea lui Mihai Eminescu avea rădăcini puternice în familia mamei.

Număr de vizualizări :3221


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro