Joi, 7 noiembrie 2013, ora 12:00, în Sala de Consiliu, BCU „Carol I” îi va înmâna prof. Ovidiu Drimba placheta „Donatorul anului”.
Prof. Ovidiu Drimba a donat Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” o mare parte din biblioteca sa.
Ovidiu Drimba (3 septembrie 1919, Marginea, j. Bihor) este istoric literar, comparatist şi traducător. Urmează Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea (1930-1938), apoi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (1938-1942), luându-şi licenţa în literatura franceză (principal) şi italiană (secundar); în 1948, va obţine şi licenţa în filosofie. În 1948 şi 1949, este asistent al lui Lucian Blaga, răstimp în care îşi susţine teza de doctorat, Les Premieres influences du symbolisme francais sur la poesie roumaine. După ce predă câţiva ani literatura universală şi comparată la Facultatea de Filologie şi Istorie din Cluj, se transferă în 1955 la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”din Bucureşti, ca profesor titular la Catedra de literatură universală, al cărei şef va deveni (1962-1968). În paralel, între 1962 şi 1968, conferenţiază şi la Universitate, la catedra condusă de T. Vianu. Cei trei mentori spirituali recunoscuţi, Lucian Blaga, Tudor Vianu şi D. Popovici, vor lăsa amprente vizibile în formaţia istoricului literar. Din 1968 până în 1979 este detaşat în Italia ca şef al Catedrei de limbă şi literatură română de la Universitatea din Torino, predând şi la Universitatea Catolică din Milano. Este, din 1978, preşedinte al Centrului interuniversitar pentru studierea raporturilor dintre Italia şi alte ţări şi, din 1974, vicepreşedinte al Academiei Internaţionale „Leonardo da Vinci”.
Debutează cu studiul pozitivist Filosofia lui Blaga (1944), intenţionând să îndrepte în primul rând erorile de interpretare anterioare şi să prezinte limpede coordonatele reale ale filosofiei blagiene. Asemănătoare ca scop şi metodologie este lucrarea Însemnări despre teatrul lui Ibsen (1956), o exegeză a dramaturgiei scriitorului scandinav din unghiul esteticii materialiste.
Dintre studiile sale se remarcă, prin importanţă şi amploare, Istoria literaturii universale (I-III, 1963-1971). Elaborată pe baza unui curs universitar, ea păstrează caracteristicile unei lucrări didactice în concepţie, organizare şi expresie. Conceptul de literatură universală, care stabileşte principiile de selectare şi structurare a materialului, este înţeles într-un sens apropiat de cel al lui Goethe. Autorul se opreşte aşadar numai asupra acelor curente şi autori care au răsfrânt cu mai multă forţă artistică spiritualitatea unor colectivităţi, pledând mai convingător şi folosind cu mai multă strălucire limbajul artei în afirmarea idealurilor. Epoci întregi de la Antichitatea din care nu lipseşte Orientul îndepărtat până la vremea noastră, curente hotărâtoare în istoria culturii, scriitori şi opere de prim rang se înlănţuie convergent într-o sinteză densă, al cărei nivel ştiinţific o situează între manualul de popularizare şi tratatul doct. Cursul universitar iese astfel îmbogăţit din punct de vedere documentar şi superior stilistic unei oralităţi spontane.
Aceeaşi origine, concepţie, structură şi acelaşi mod de a relata le prezintă şi Teatrul de la origini şi până azi (1973), de fapt un al patrulea volum al Istoriei literaturii universale. Fără a insista asupra unor aspecte lăturalnice, Drimba abordează şi aici probleme în litigiu şi umple lacune teoretice. Literatura dramatică este urmărită în procesualitatea şi determinările ei istorice, spaţiul comentariului sporind odată cu înflorirea creaţiei şi evoluţia tot mai complexă a fenomenului teatral. Adresându-se viitorilor actori, această scurtă istorie a teatrului universal prezintă şi aspecte specifice profesiunii scenice.
În alte lucrări, judecata de valoare este exprimată cu mijloacele eseului, pozitivismul istorist frecventat de autor împiedicând totuşi devierea discursului spre efecte strălucitoare. În Pagini despre cultura europeană (1945), stilul, tinzând spre factura sentenţioasă, lua forma unor aserţiuni generalizatoare, în evidenţierea unor însuşiri distinctive ale culturii engleze, stilului spaniol sau în exerciţiul comparatist dintre culturile franceză şi germană, de pildă. Astfel de zboruri entuziaste se vor calma cu timpul, metodologia tradiţională a istoriei literare, împletită cu cea a literaturii comparate, eliminând treptat flamboaianţa expunerii. Eseuri de literatură străină (1976) ori Scriitori scandinavi şi alte eseuri (1980) o dovedesc cu prisosinţă.
Armonioase interferenţe de metodă realizează şi cele patru monografii: Leonardo da Vinci (1957),Ovidiu, poetul Romei şi al Tomisului (1960), Rabelais (1963) şi Federico Garcia Lorca. Rapsodul(1981). Menţinându-se între istoria literară şi literatura propriu-zisă, primele trei monografii cvasiromanţate sunt construite cronologic, viaţa artistului monografiat derulându-se cursiv într-un cadru socio-cultural care o explică; perioadele mai sărace în documente probante sunt completate eseistic cu supoziţii existenţiale, înfăţişate cel mai adesea la nivelul interogaţiei nu numai retorice. Scrierile furnizează, însă, cele mai multe informaţii şi sunt analizate ca atare, închegând devenirea intelectualului şi a omului. Cartea despre Garcia Lorca prezintă unele accente mai deosebite, privind valenţele remanente şi în actualitate.
După 1980, Drimba şi-a concentrat eforturile exclusiv în elaborarea unei lucrări monumentale, Istoria culturii şi civilizaţiei (I-IV, 1984-1995), prima de acest gen la noi. Menită să ofere informaţii esenţiale privind apariţia şi evoluţia marilor civilizaţii, evidenţiind specificul fiecăreia şi principalele influenţe pe care le-a primit sau le-a exercitat, cartea acoperă dezvoltarea umanităţii de la epocile preistorice până la Renaştere inclusiv; lucrarea este, cu drept cuvânt, exemplară prin volumul imens al datelor conţinute. Drimba a tradus din literaturile
franceză, italiană, spaniolă şi suedeză. (Dicţionarul general al literaturii române, vol. II, (C-D), 2004, Editura Univers Enciclopedic)
