Echinox 45

nov. 27th, 2013 | By | Category: Eveniment

Revista Echinox împlinește 45 de ani de existență. Vineri și sâmbătă, 6 şi 7 decembrie 2013, la Cluj-Napoca, vor avea loc mai multe evenimente care vor marca această aniversare. ”Pentru mine oraşul în care trăiesc înseamnă, înainte de orice, Echinox ul” (Ion Pop). Un eveniment organizat de Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Litere și Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.


Vineri, 6 decembrie 2013
orele 11-13 – Adunare festivă în Aula Magna a Universităţii Babeş-Bolyai”
ora 13,30 – Dezvelirea, pe clădirea din strada Universităţii nr. 7, a plăcii comemorative care marchează această aniversare.
ora 17,00 – Vernisajul expoziţiei de artă plastică „Echinox”, la Muzeul de Artă
– Recital de pian susţinut de Georgiana Fodor, de la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, în sala Tonitza a Muzeului de Artă

Sâmbătă, 7 decembrie 2013
orele 10-13 (la Uniunea Scriitorilor, Filiala Cluj, strada Universităţii nr. 1)
– Lansarea antologiei Poeţi germani ai revistei „Echinox”
– Lansarea unor cărţi publicate de echinoxişti în anul 2013, prezentate, la cerere, de autorii lor
ora 17,00 (la Facultatea de Litere, strada Horea, nr. 31)
– Expoziţie de carte a foştilor şi actualilor redactori ai revistei „Echinox”
– Recital de poezie echinoxistă, în lectura autorilor

* * *

Ion Pop: Am venit spre Echinox chemat de acei minunaţi studenţi filologi ai Universităţii clujene care, în decembrie 1968, reuşiseră să şi realizeze visul. Erau printre ei Marian Papahagi, Eugen Uricaru (primul redactor şef al revistei), Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, Olimpia Radu, Marcel Constantin Runcanu, Ioan Radin, Petru Poantă, Aurel Şorobetea, Peter Motzan… Începutul lui 1969 mă găsea printre ei, iar astăzi pot să spun că acest eveniment, prelungit în promoţiile succesive ale „echinoxiştilor” de până acum, a fost unul dintre cele mai fericite şi, poate, decisive din viaţa mea. Aici am simţit cel mai intens sentimentul profund al prieteniei […] Am înţeles împreună că o adevărată revistă de cultură, şi cu atât mai mult scrisă de oameni tineri, nu poate fi decât un teritoriu al libertăţii unei gândiri exigente faţă de sine şi lumea din jur, al unei cât mai vaste deschideri spre valorile spiritului; şi, nu în ultimul rând, al unei etici superioare a creaţiei.
Pentru mine oraşul în care trăiesc înseamnă, înainte de orice, Echinox ul.

Marian Papahagi: (1) „Echinox” a fost mai întâi o speranţă, (2) a devenit apoi un exemplu despre faptul că o conjunctură (fie ea politică ori de alt fel), oricât de nefavorabilă, nu poate fi o scuză pentru lipsa de iniţiativă în cultură, (3) un atelier literar şi nu numai literar, (4) o şcoală „în aer liber” lipsită de programe şi înlesnind, de aceea, o experienţă benefică a pluralităţii, (5) o exersare zilnică, la fel de necesară, a unei cordialităţi neaflate în contradicţie cu spiritul critic, (6) un spaţiu pentru toleranţă şi colaborare interetnică, (7) un exerciţiu de libertate, (8) un teritoriu magic al prieteniei (cine n-a fost niciodată la şedinţele de cenaclu de la sfârşitul anilor ’60 nu are cum să înţeleagă ce vreau să spun), (9) o oglindă a câtorva generaţii literare, (10) o bibliotecă virtuală, (11) o bibliotecă reală, (12) un mit generos permiţând despre sine toate variantele posibile, (13) un capitol de istorie literară, (14) o emblemă, (15) o amintire foarte vie încă. (într-un interviu cu Marta Petreu, 1994).

Petru Poantă: Anul 1968 este, pentru mine, în primul rând un loc, într-un timp suspendat; un fel de insulă mitică, unde erau posibile evenimente fondatoare şi iniţiatice. În acest adăpost miraculos s-a născut Echinoxul, ca o epifanie secularizată. Noi, primii echinoxişti, i-am trăit naşterea cu intensitatea unei revelaţii, într-un univers complet ritualizat, nefisurat de îndoieli şi scepticisme. Existenţei însăşi i se substituia imaginea ei metaforică şi estetizată. Spaţiul acesta, devenit, pentru un moment, centrul lumii, mi-a marcat definitiv memoria afectivă şi culturală. Mă întorc, aşadar, acolo, încercând să-i identific metaforele esenţiale, să-i găsesc sensurile originare, precum şi relaţiile cu lumea exterioară. Nu am sentimentul că e o descindere în infern, ci într-un tărâm fericit al „culturalismului”, acel culturalism despre care Gabriel Liiceanu spune în Declaraţie de iubire că „este ideea profană a mântuirii prin cărţile citite şi scrise. Este o voluptate a culturii care, descoperită, te face să te împlineşti ca om” (Efectul Echinox sau despre echilibru).

Adrian Popescu: Echinoxul a fost hotărâtoarea experienţă spirituală a tânărului ce eram, o şcoală a prieteniei exigente, unde alături de Ion Pop, Ion Vartic şi neuitatul Marian Papahagi, sau de maturul Eugen Uricaru, învăţam că profesionalitatea şi onestitatea sunt inseparabile în cazul scriitorului autentic. La Echinox funcţiona spiritul critic, luciditatea, scârba de compromisuri social-politice, într-un cuvânt respectul valorii. […] Echinoxul nu a însemnat doar poezia metafizică, ermetică, naturistă a lui Ion Mircea, Dinu Flămând, Horia Bădescu, eseurile şi cronicile talentatului Petru Poantă, ci şi energia lui Uricaru şi răbdarea lui Ion Pop, clarviziunea lui Papahagi, apoi „Şcoala ludică” a lui Vartic, afecţiunea şi sprijinul moral ale „Profesorului” Mircea Zaciu, experienţa literară câştigată, treptat, odată cu cea a vieţii imediate, contrazicându-ne, deseori, ea, viaţa, proiecţiile ideale, contrariindu-ne cu pragmatismul său. Echinoxul nu a fost o „anticameră”, ci chiar salonul literar al generaţiei ’70.

Dinu Flămând: La Echinox marele spirit creator şi director a fost setea noastră de cultură. Noi eram prima generaţie ratată a comunismului „integral”, generaţia celor născuţi imediat după sfârşitul războiului. Noi aduceam şi prima dovadă incontestabilă că homunculul comunist era imposibil. De îndată ce „ei” au uitat o fereastră larg deschisă la laborator, această primă generaţie experimentală a ştiut intuitiv că trebuie să evadeze, să aspire numai aerul depărtărilor. Sigur că unii dintre noi erau mai chibzuiţi şi mai temeinic instruiţi decât alţii (iar gândul meu drag se fixează pe numele lui Ion Pop, care a mânuit discret vâsla acestei improvizate şi năvalnice plute). Dar faptul că decenii la rând s-a perpetuat la Echinox deschiderea spre marile culturi şi aspiraţia spre universalitate, şi s-a transmis acea linie de conduită pe care ţi-o asigură doar dificultăţile învinse (inclusiv prin eforturile patetice ale autodidactului), spune foarte mult despre singurul efect miraculos petrecut în acei ani: frustrarea transformată în sursă de aspiraţii.

Aurel Şorobetea: La început, spuneam, a fost cenaclul, întâlnirile-i vesperale. Auia pe coridoarele filologiei ecoul difuz al unui zumzet, îndreptând fără greş spre sala de „solemnităţi”. Era ca un freamăt din ajun de roire sau, poate, de roi stârnit în zbor, ce, înainte de a se prinde, inspecta ici şi colo: a coborât în cramă, sub pământ, a traversat nerăbdător pe la cămine, cluburi şi gazde studenţeşti – nu prea mult nicăieri. Se anunţa de acum şi revista, o certitudine, o primă recoltă, şi nimeni nu ştia încă unde-i va fi sediul! Întâiul număr s-a pregătit, deci, „în aer” şi s-a dactilografiat în… clădirea Institutului teologic protestant, unic, de grad superior. Ca albinele vrednice, echinoxiştii bântuiau bibliotecile, cafenelele, străzile şi Universitatea, şi nutreau foile Echinoxului, matca lor, din a cărei putere, totodată, s-au făcut, s-au ridicat şi ei oameni de litere.

Eugen Uricaru: „Echinox” a fost (nădăjduiesc să fie multă vreme) o stare de spirit şi un angajament în favoarea literaturii şi a spiritului european. […] Ceea ce cred că funcţionează încă la „Echinox” este entuziasmul. De aici, oricând poate avea loc o minune. O relansare. Cu condiţia ca sensul acesteia să nu fie împotriva, ci mai departe.

Număr de vizualizări :801


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro