Despre două chestiuni antagonice

nov. 10th, 2013 | By | Category: Postcard

Într-un editorial recent, intitulat „Pentru că citim, ni se spune «pufi»”, am relatat dialogul cu un student al universităţii noastre. La început ne-a frapat inocenţa juvenilă a băiatului, în sensul cel mai frumos al cuvântului, urmată de o nedumerire, de o neînţelegere profundă faţă de atitudinea umană. Tânărul era şocat de faptul că lumea îi dispreţuieşte, în fel şi chip, pe cei care poartă cu ei o carte şi pe care o citesc. Acum revenim asupra acestui subiect, mereu contemporan, dar analizat dintr-un alt unghi.

Două evenimente, sau două întâmplări cotidiene la care am fost martori, explică, într-un fel, o psihoză socială care provoacă deopotrivă şi râs, şi plâns, şi uimire, şi respect. Primul s-a derulat în Bucureşti, într-o zi călduroasă de vară, pe traseul troleibuzului 70. Ne-am urcat de la un capăt şi am coborât la celălalt capăt, drumul nostru fiind motivat de obligaţia plăţii de impozite la o administraţie financiară de sector.  Nu era o oră de vârf. În autovehicol se aflau doar nouă călători, toţi aşezaţi pe scaune. Surpriza momentului ne-a fost dat de faptul că toţi cei nouă călători vorbeau simultan la telefonul mobil. Unii mai tare, alţii mai încet. Fără să vrem, auzeam frânturi de conversaţie. Iată câteva dintre ele, pe care ni le-am notat imediat după ce am coborât: „Nu înţeleg! Iar te-ai dus cu tuta aia? Şi cu mine cum rămâne?…” – o tânără în jur de 25 de ani; „Auzi dragă, am fost la doctor cu bărbatu-meu şi i-a schimbat medicamentaţia. Noile pastile n-au avut niciun efect. În schimb i-au crescut sânii…” (a urmat un râs gutural de fumătoare înrăită) – o femeie în jur de 60 de ani; „Vecine, ţi-am împrumutat patentul, ruleta şi toporul. Când ai de gând să mi le aduci? Am mare nevoie de topor. Dacă nu mi-l aduci în seara asta, îţi dau cu el în cap…” – un bărbat cu treburi prin Bucureşti în jur de 50 de ani; „Nepotu-meu, da, ăla de cinci ani, e tare năzdrăvan. A luat ceaşca cu lapte şi a aruncat conţinutul peste faţa maică-si. L-a certat, l-a pedepsit şi ăla micul i-a spus că aşa a văzut într-un film şi că nu s-a supărat nimeni pe copil” – o bunică. Scena din troleibuz ne-a amintit de un spectacol televizat de divertisment, intitulat „Telefonul mobil este noul Dumnezeu”.

Cel de-al doilea eveniment l-am trăit în metroul de pe linia 6 din Paris. În vagonul în care ne aflam, oarecum aglomerat, cei mai mulţi pasageri citeau fie o carte, fie o revistă, fie un ziar. Demult nu se mai vede aşa ceva prin mijloacele autohtone de transport. Cel mai mult ne-a atras atenţia (şi respectul) un tânăr pe role, având căştile prinse în jurul gâtului, care a scos din traistă un volum gros de Sartre şi a început să citească. În rest, în vagonul cu pricina era linişte. Băiatul nu a întrerupt lectura nici atunci când a urcat un saxofonist care şi-a început cântarea pentru câţiva gologani.

Nu facem alte comentarii. Diferenţele de atitudine se văd cu ochiul liber, se simt şi ne pun pe gânduri.

Pe studentul de la universitatea noastră l-am liniştit cu răspunsul, parafrază după Emil Cioran, dacă te rogi şi citeşti lângă o floare, ea creşte mai repede.

Alexandru Calmâcu

Număr de vizualizări :700


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro