Chiar şi în această epocă p(r)ost-postmodernă continui să cred într-un mit al scriitorului şi de aceea continui să practic un mic şi personal exerciţiu de admiraţie pentru anumiţi scriitori români ale căror cărţi le recitesc în preajma sau de ziua lor de naştere. Dacă este 27 noiembrie, atunci este şi Catia Maxim, scriitoarea Catia Maxim, despre care o să vă spun câte ceva; sper să nu vă dezamăgesc, dar nu o să vă spun absolut nimic despre omul Catia Maxim, pentru simplu fapt că nu am întrebat-o şi nici nu am considerat potrivit să-i descos biografia; nu ştiu nicio povestioară amuzantă, nici măcar ce fel de filme, cărţi şi muzică preferă sau ce face în restul timpului, atunci când nu scrie. Revenind la literatură, pot spune că romanele semnate de Catia Maxim sunt asemenea unui vin preferat: l-ai gustat nu o data si, cu toate ca ii cunosti deja atat de bine aroma, il regasesti mereu cu aceeasi veche si totusi noua placere, pentru ca fiecare lectura te umple de incantare… Nu vor face exceptie de la aceasta axioma a placerii prin lectura nici ultimul sau roman despre ,,Ingerii din Moscopole. Exilul”, o carte lansata in aceasta primavara la Garlic Pub din Bucuresti si publicată de Editura ,,Tracus Arte”, nici altele mai ,,vechi” precum ,,Între timpuri”(2010), ,,Ghici pe cine iubesc eu?”(2009) sau ,,Clipe salvate”(2008).