Unde nu este durere, nici întristare

Există o poveste taoistă în care un bătrân herghelegiu e chemat de stăpânul său şi întrebat pe care dintre cei trei fii ai săi l-ar recomanda în locul lui, dată fiind vârsta lui înaintată. Bătrânul răspunde că nu l-ar recomanda pe niciunul dintre ei, ci pe un prieten al lui, care poate spune cu exactitudine ce cal merită cumpărat. Bogatul îl cheamă pe acel prieten şi îl trimite în recunoaştere prin ţară, să îi spună dacă descoperă vreun cal splendid. Omul pleacă şi la întoarcere spune că în satul cutare există o iapă sură nemaipomenită. Argaţii stăpânului pleacă la locul cu pricina, dar revin uimiţi: da, există un cal deosebit, dar nu e iapă, ci armăsar, şi nu sur, ci cafeniu. Foarte supărat, şeful îl cheamă pe bătrânul herghelegiu şi îi reproşează că a putut să îi recomande un asemenea individ incapabil să deosebească sexele şi culorile cailor. Auzind povestea, bătrânul se extaziază: O! Cât de departe a ajuns acest om! Cu mult dincolo de abilităţile mele! Simţul lui pentru valoare este atât de sensibil, încât nici nu mai ţine cont de detalii – trece dincolo de aparenţe. Un asemenea om e mult prea sus pentru simpla selecţie a cailor superbi. El e de folos în treburi mult mai subtile şi mai importante pentru ţară. Acuma o fi spus el Epicur ca îşi bagă picioarele în orice acţiune care nu conţine şi plăcere, dar, culmea! există poezie excelentă şi fără filon comercial. Acolo unde poeta nu se împiedică de detalii şi încurcă voit culorile lumii, ale vieţii.

Lemur (Cartea Românească) al Andrei Rotaru începe cu 75 de mg de nefiinţă „nu exişti, astăzi ţi-am spus; cred că eşti o întrupare/a stărilor mele psihice; nu râde, mâine suntem scindaţi,/te iubesc, ştii uneori”. Apofatismul psihologizant, deşi jucăuş, generează o poezie de descântec şi ghioc a stărilor şi viziunilor interioare ce „seamănă cu un sindrom orgiastic-anxios”.
Construcţia poetică respectă respectă ritmul viziunilor. De la texte lungi se trece urgent la notaţii de jurnal: „(ziua 1) m-a surprins în pat, cu bluza de pijama lărgită,/cu genunchii la gură”; „(ziua 2) nimic”. Sacadarea contrapunctată de mişcări largi, unduitoare iniţiază un dans complicat, cu infinite sugestii, aşa cum s-a întâmplat şi la lansarea volumului, când lectura a fost dublată de un dans misterios: „când se rătăcea simţea o întunecime/care iradia dinspre cioturile sale:/se prelingea cu bucăţi/ de ipsos rulate cu grijă pe bustul său./când se mişca,/îşi simţea articulaţiile fine. Un praf alb în aer,/acoperindu-l treptat” (Tors unisex).
Dansul e o figură acvatică, graţioasă în pofida formidabilei apăsări a apei: „în curând deasupra sa/se aşternea un acoperiş masiv de trupuri/se ridica,/deodată cu ea îşi începea unduirile” (Păsări în cuşti).
Altă calitate de forţă a dansului este că poate imita, reda orice senzaţie, orice gândire. Posibilitatea ca zbaterea corpului să fie adevăratul limbaj universal, aşa cum la Nikos Kazantzakis Zorba reuşea să comunice cu un rus prin intermediul dansului, este aproape de probabilitate. Mişcarea gândită şi simţită nu numai traduce interioritatea, dar şi creează sens plus atmosferă: „te văd într-o lumină albastră ca şi cum ai aprins/o lanternă sub ţesuturi./stinge-o, e prea multă frică” (ziua 5).
Recapitulând creaţia prin dans, Andra Rotaru înscenează o poetică cuplului. Forţa şi energia se combină cu delicateţea şi senzualitatea abia foşnită: „Şuvoaie de apă vin din toate părṭile,/privesc acei ochi rotunzi. se revarsă fântânile/cu var. aerul rece în pori, în globii oculari/simt palma lui strângându-mi gâtul. apoi miṣcarea /buzelor pe faṭa mea. recunosc apropierea asta” (Ziua 6).

Aṣa se face că Lemur conṭine o artă mai extravertită ṣi mai limpede decât cele anterioare ale poetei. Capacitatea de a te bucura de propria fiinṭă anunṭă maturitatea polivalentă.
Tot dansul e cel care atrage în fiinṭare inexistentul cu pleiada lui de posibilităṭi, conjugându-le în mod spectaculos. Deci coregrafia dezlănṭuie făpturile baroce ale visului şi le organizează: „visez des/că el poartă tocuri,/are toracele gol,/tot ce este de atins/e un mănunchi de cioturi/împodobite ṣi chemate/spre viaṭă de un trup inexistent” (Simulacru).
Prin ritual realitatea ajunge poezie şi coşmarul devine vis. Fără să înfrumuseţeze fals şi în mod laş, poezia absoarbe grotescul, ameninţătorul şi le proiectează ca frumos ciudat, inuman: „începuse să vorbească. Unghiile creṣteau din gingii,/se desfăceau precum plantele ornamentale/peste obraji./[…]/întreg corpul era părtaṣ la ritualuri: găsise ceva/numai al său. pornite direct din carne, hrubele./ṭesutul simṭea, nervurile săpau canale freatice/smalṭul a umplut împrejurimile” (Perfectul pustiu).
După ce concavităţile au fost răsturnate în convexităţi, al doilea ciclu, Astfel începe, reformulează povestirea creaţiei în termenii confruntării dintre fluid şi corporalul încă dur, incomplet descompus. Dizolvarea materiei e un proces hidos, dar starea fluidă este, apoi, de o eleganṭă supremă: „întrezărea suprafeṭele fluide/ṣi alternanṭa nefirească/a întinderilor: păreau uṣor de atins; alte vieṭuitoare se ridică din aceeaṣi apă,/pornesc; pământurile împresurate/de conglomerate de carne; mirosul fetid/al organelor ţinute prea mult” (Cuşti).
Corporalul, însă, înseamnă ṣi prizonierat, dar ṣi bucuria vieṭii, a tresăririi neintimidate. Ciclurile fluidităṭii se întrepătrund cu cele ale solidificării: „când are trup/ar vrea să se miṣte, oricare dintre vieṭuitoarele/dimprejur ṣi neformate încă,/să respire odată cu el” (Puterea). La fel ca în ṣtiinṭa complexităṭii, dansul se află în căutarea firescului pierdut – ceea ce echivalează cu o figuraṭie asimetrică. Numai mentalul uman impune reprezentări simetrice: „pământ pe pământ, vietate pe vietate,/dintr-un trup asimetric” (Întârziere).
Ritmul, aṣadar, nu este unul evident, în măsura în care este autentic. Toate dansurile de distracṭie ori de spectacol nu sunt decât ritmuri superficiale ce nu se constituie vreodată în ritual. Adevăratul dans este o formă de explorare, de decorporalizare a corporalului: „a fost astfel. ore întregi în care nimic/nu se întâmpla: el îṣi ridica braṭele,/apoi le aṣeza în jurul trunchiului,/se legăna ṣi-l atingea.//eu repetam,//genunchii loveau gratiile unei cuṣti” (Crevase).

Metafora adevăratului dans ar putea fi lemurul însuṣi, fiinṭă aproape imponderabilă, delicată, dar îmbibată de un miros pestilenṭial emanat de o glandă cu rol de creṣtere a atractivităṭii masculului faṭă de femelă. De aceea ṣi impresia de dezordine caraghioasă pe care o transmite adesea dansul contemporan. Efectul terapeutic al dizarmoniei sincretice – gesturi, priviri, sunete, lumini, mirosuri – este cel puţin la fel de intens ca cel provocat de contemplarea unui pâianjen în vibraţie pe pânza întinsă între jardiniere suspendate.
Toate aceste aspecte sunt tot atâtea motive să nu credem pe cuvânt toate furiile poetice: „nu există nici un pic de armonie./mici broboane albe se strâng în jurul gurii” (îmi izbesc degetele de pereţi, de trepte, de masă). Fără dizarmonie am fi în regatul sfinţilor, unde nu mai este nevoie de artă.

Felix NICOLAU