Sandalele de paie, PIERRE-ALBERT JOURDAN

Jul 28th, 2013 | By admin | Category: Postcard

Pierre-Albert Jourdan (1924-1981) este unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale literaturii franceze. Admirat, la capătul unei prea scurte vieți, de contemporanii săi cei mai iluștri, printre care René Char, Philippe Jaccottet, Yves Bonnefoy, Jacques Réda, Lorand Gaspar, Paul de Roux, și Anne Perrier, Jourdan, care este actualmente ținut la loc de cinste de cei mai talentați poeți francezi mai tineri, încă nu a a primit, totuși, atenția mai consistentă din partea criticii pe care ar fi meritat-o în Franța, în timp ce în străinătate este aproape complet necunoscut (cu excepția Argentinei, unde Julia Azaretto a publicat în 2008 o apreciată traducere a uneia dintre primele lui cărți, La Langue des fumées, 1961). „Strălucirea” lui Jourdan a fost mult timp „pe nedrept ascunsă”, așa cum grăitor mi-a descris Jaccottet situația când i-am scris prima dată despre proiectele mele legate de acest poet.

O pricină nefericită a acestei necunoașteri a iradiantei opere a lui Jourdan este tocmai viaţa sa scurtă, curmată de un cancer la plămâni și, în particular, în perioada de covalescență de după operație și a radioterapiei ce i-a urmat, ruperea aortei într-o tragică dimineață de duminică, după o furtună violentă. („Prin marele fisuri din peisaj ?” au fost ultimele cuvinte scrise de el într-o agendă cu câteva ore mai devreme și formulate, în stilul său caracteristic, ca o întrebare.)

Prezentare de John Taylor

Traducere de Raluca & Chris Tanasescu (MARGENTO)

Les Sandales de paille (extraits)


Le vent efface les quelques mots qui voudraient tenter d’exprimer

cette paix subite, l’accord donné, alors que, inexplicablement, la tristesse

s’implantait. Ce versant ravagé le soleil déclinant le transforme en un

paysage neuf, un décor de premier acte où tout est encore permis. Ce

monde-là qui est l’évidence de la lumière, qui parle par fumées pour dire le

beau temps, n’offre qu’un flanc lisse, un lointain semis de forêt.

Vierge parole, devancière royale.

Chair brûlante. Alors le désir est partout absorbé.

Une bruyère. Un fantastique château se découpe.

Toutes les cases de l’alphabet sont fermées.

S’évade aussi le nom divin.

Chaque pouce d’air contient le monde.

Le fruit s’approche de ma joue,

l’avenir rutilant.

La ruade d’avenir.

[…]

Danse avec la montagne ! Vient l’humidité qui l’efface. Demain la

brume l’élèvera. Danse encore. Ainsi le chemin n’existe plus, la réalité est

devenue cette route funambule. Danseur de corde, danseur de crête, arc

tendu. Le but importe peu en effet lorsque le corps est flèche.

[...]

Cette lumière n’est pas faite pour l’opulence, elle irait ainsi jusqu’à l’écoeurement. Elle est faite pour la nudité.

Ici c’est d’espace qu’il s’agit. Les routes sont à nu. Plus vivantes que des nids.

Le regard transcrit ; la main, elle, froisse les parfums.

L’infusion de silence, sans oublier l’active médisance des mouches.

[…]

Ce sont des approximations parce que le mystère reste entier.

[…]

Le mystère du feuillage dans le vent : comme une émeute que nous respirons avec notre sang.

L’essentiel s’offre à nous comme un talus brûlé.

La parole qui te frappe a déjà parcouru et va parcourir encore un long chemin de poussière. Que pourrait-elle mieux t’abandonner que la soif ?

[…][…]

C’est un monde de prières, absolument. Mais qui les entend ?

Le chrysanthème n’éclaire que le chrysanthème. Bien sûr. Mais c’est aussi le chrysanthème en nous qui demande qu’on l’éclaire.

Nombreuses les choses qui viennent à toi, amicales. Elles restent sur le seuil cependant, car elles ne peuvent pas le franchir. Mais toi, ce seuil, tu ne sais même pas le fixer. Tu es trop mouvant.

Être présent au monde c’est le voir peu à peu devenir volutes de fumée, mais il n’est pas interdit de le respirer ainsi jusqu’à s’en enivrer.

Le chat me regarde à travers la vitre. Ce n’est pas la vitre qui fait écran, je suppose que c’est ma propre opacité.

Si l’on parlait de désorienter, on entrerait je pense dans la bonne voie.

Raffinement du gouffre : nous obliger à nous demander si, en vérité, nous tombons.

Ce ton de rose on ne va pas l’enfermer dans une teinte mystique. On ne va pas non plus le réduire à un jeu séduisant. On va le laisser, ce rose, suspendu entre gouffre et aspiration.

S’il y a un oeil en effet, ce n’est pas cet oeil puisqu’il est fermé.

Je n’interroge pas la source, car je ne suis que failles par où elle se perdrait.

L’effroyable somme d’un regard.

Comprends que l’autre rive n’a pas besoin de toi.

La splendeur nous est donnée comme un remords. Mais est-ce bien le

nôtre ?

Ce qu’il faut chercher est perdu dans la botte de foin. Cette âme est bien minuscule. C’est sa terrible ruse.

Din Sandalele de paie


Vântul șterge cele câteva cuvinte care ar încerca să exprime această pace subită, concordia dăruită tocmai acum când s-a instalat tristețea. Soarele în amurg transformă acest versant devastat într-o priveliște nouă, decorul unui prim act, în care totul e încă permis. Lumea aceea, evidență a luminii, care prin fumul focurilor de frunze vestește vremea bună, nu oferă altceva decât un flanc neted, o îndepărtată împădurire.

Cuvânt virgin, precursor regal.

Carne arzând. Dorința a fost pretutindeni, astfel, absorbită.

Buruiană. Decupând un mirific castel.

Toate cutiile cu literele alfabetului închise.

Scapă chiar și numele divin.

Fiecare dram de aer ține în el lumea.

Doar ceea ce trebuie, căci odată ce omul ajunge invizibil, totul începe să vorbească din nou. Tandru, dur.

Fructul mi se apropie de falcă,

viitor rumenit

ce-mi trage-un șut.

Stejari și migdali murmură solitari printre contururi impunătoare, unde nu se-aventurează niciun sat. Muntele lăbărțându-se ca o pasăre fabuloasă umbrește sufletele toate. Mantie – cascada împietrită.

Un drum de piatră adevărat înconjură nașterea inimii.

Dansează cu muntele ! Vine umezeala ce-l ascunde. Mâine o să-l înalțe ceața. Tu dansează mai departe. Astfel drumeagul încetează să existe, iar realitatea devine o sârmă de circ. Dansator pe sârmă, dansator pe creastă, arc întins. Ținta prea puțin contează când trupu-i o săgeată. [...]

Lumina asta nu-i făcută pentru opulență. Ne-ar dezgusta. E făcută pentru goliciune.

Aici spațiul e cel care contează. Drumul e liber, mai viu ca un cuib.

Privirea transcrie; mâinile, însă, mototolesc arome dulci.

Infuzie de tăcere… făr-a uita, însă, nepotolita bârfă a muștelor.

[…]

Acestea sunt aproximări, căci misterul rămâne neatins.

[…]

Misterul frunzișului în vânt: ca o răscoală pe care o respirăm cu sângele.

Un taluz pârjolit – așa ni se oferă esențialul.

Cuvintele ce te-au atins au parcurs deja, și s-or tot duce pe un drum de pulbere. Ce altceva ar putea ele să-ți lase decât sete?

[…][…]

E o lume plină de rugăciuni, absolut. Dar cine le-ascultă?

Crizantema nu aruncă lumină decât asupra crizantemei. Mai e, însă, și crizantema din noi care trebuie luminată.

Numeroase sunt lucrurile care îți apar, prietenoase, în cale. Rămân, însă, pe un prag pe care nu-l pot trece. Iar tu nu reușești să fixezi acel prag locului. Ești prea mișcător.

A fi prezent în lume înseamnă a o privi cum se topește încet-încet în cercuri de fum, dar nu-i interzis, între timp, să inspiri până te îmbeți.

Pisica se uită la mine prin geam. Nu geamul ne desparte ca un paravan, ci, bănuiesc, propria mea opacitate.

Dacă am vorbi de dezorientare, atunci cred că ne-am îndrepta încotro e direcția bună.

Un rafinament al abisului: ne obligă să ne întrebăm dacă într-adevăr ne prăbușim.

Nu vom forța acel ton de roz să ia o tentă mistică. Și nici nu-l vom reduce la un joc seducător. Vom lăsa rozul acesta suspendat între abis și aspirație.

Dacă există în realitate un ochi, atunci nu e acesta, de vreme ce e-nchis.

Eu nu întreb de izvor, căci sunt numai crăpături prin care el s-ar irosi cu totul.

Înfricoșătoarea sumă a unei priviri.

Înțelege că celălalt mal n-are nevoie de tine.

Splendoarea ni se dăruiește în chip de remușcare. Dar este ea remușcarea noastră?

Ceea ce trebuie căutat s-a pierdut în carul cu fân. Sufletul ăsta-i chiar minuscul. Tocmai aici e cumplita-i șiretenie.

Selecția și traducere din limba franceză de Raluca & Chris Tanasescu (MARGENTO)

vizualizari: 835


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro