Regele bănăţean al anticlimaxului

iul. 18th, 2013 | By | Category: Cronica de cArte

Un scriitor ce deja poate câştiga orice grand şlem ficţional este Alexandru Potcoavă, timişoreanul care şi-a ascuţit armele zicerii aşa cum puţini au fost în stare să o facă. Dacă el este un scriitor făcut, nu născut, atunci cu siguranţă că e un făcut mai bun decât mulţi născuţi.

Pe scurt, vorbesc despre Ce a văzut Parisul, Herg Benet, colecţie de proze scurte tăioase ca privirea lui George Motoi când interpreta vreun ofiţer SS şi umoristice mai ceva ca fostul almanah Urzica. Modelul (atins şi uneori depăşit) este Alex Tocilescu. Proza scurtă a aceluia era mai alegorică, localizată doar atât cât era necesar pentru ridiculizarea diverselor mentalităţi. La Potcoavă, însă, orice povestire s-ar putea înfoia până să ajungă roman. Adică personajele au psihologie iar gesturile lor, chiar dacă la fel de bizare ca la Tocilescu, au o solidă motivaţie interioară. Nu scriitorul împărăţeşte peste lumea cărţii lui, ci acţiunile se dezvoltă parcă independent. Cei doi scriitori sunt tineri maeştri ai prozei scurte, având inteligenţă, măsură şi umor. S-ar mai putea vorbi de limpedea înrâurire a lui Vladimir Sorokin, cu recele, crudul şi aberantul volum Lunetistul, că tot era Alex Potcoavă în dialog cu Mihal Vakulovski, unul dintre traducători.

Bun, să răsturnăm cartea pe covor, să vedem ce şi cum. În prima povestire, Aer, e vorba despre sticle şi goliciunea lor. Oamenii se sinucid sau pur şi simplu mor după ce încearcă să soarbă conţinutul unei sticle. Suntem în plin absurd minimalist, aşadar. Un absurd care devine treptat comic şi parabolic, aşa cum îi stă bine unui absurd respectabil. O sticlă devine sticla ce trage după ea trena scurtă a prozeletei. Aceeaşi sticlă găsită lângă un mort poate servi ulterior atât ca şpagă, cât şi ca vibrator.

Tot treptat are loc şi localizarea, majoritatea întâmplărilor conţinând substanţă pariziană. Iată un disident rus în Paris încercând să-şi publice romanul tradus în franceză. Ce legătură poate avea acest fapt cu titlul, anume Amantul? Căci scriitorul amânat de editor trage o hoinăreală plină de lehamite pe străzile Paridului, apoi se aciuează în cimitirul Père Lachaise. Mai întâi culege ceva chiştoace şi sticle pe jumătate pline de pe mormântul lui Jim Morrison, apoi se desfată într-un cavou anonim, unde chiar şi începe o capodoperă, mâzgâlind pe o hârtie „Această Franţă pe care uităm să o iubim”. Ca să facem legătura cu titlul trebuie să ne dezmorţim creierele puţintel. Când realizăm contrapunctul în care este scrisă bucata, ne este uşor să-l declarăm pe Alexandru Potcoavă regele timişorean al anticlimaxului. Căci nu numai că posedă umor, dar dispune şi de subtilitate, motiv suficient pentru a chefui în ograda uniunii scriitorilor din fiecare judeţ.

Dovadă că prozatorul deţine calităţi transjudeţene şi că este unul dintre puţinii artişti care chiar a meritat sălăşuirea în Paris, este Avertismentul. Dintr-o banală situaţie de furt de buzunare se ajunge la o circumstanţă bufă, aproape suprarealistă. Sistematic, conductorul garniturii de metrou anunţă la difuzoare prezenţa unor hoţi în diverse vagoane. Pasagerii, panicaţi, se refugiază în vagoanele care nu sunt anunţate ca nesigure. Însă şi acestea ajung nesigure la anunţul următor. Atmosfera devine apocalipticoasă prin comparaţiile pe care călătorii le fac cu Gulag-ul şi cu Auschwitz-ul. Revoluţia franceză este desfiinţată, iar ţiganii români instrumentişti variază şi ei repertoriul în funcţie de starea de spirit a călătorilor. Finalmente, totul se arată a fi o răzbunare infantilă a conductorului, pentru că fusese reclamat că permite accesul unori străine în cabină. Situaţie grotescă din care prozatorul reuşeşte să scapere umor multicultural şi istoric excelent, ba mai menţine nealterat şi suspansul, topit, în cele din urmă, în anticlimax.

Cadoul studiază alienarea familiei consumiste şi robotizarea corporatistă, dar şi abriutizarea prin tehnologie a copiilor. Magia momentelor speciale este demitizată şi, în consecinţă, simbolistica Sărbătorilor se goleşte de sens. Un puşti de 7 ani îl demaschează satisfăcut pe Moş Crăciun:

„-Deja de anul trecut am ştiut că tu eşti Moşul:

-Cum aşa?

-Simplu! Mirosea a parfumul tău şi mai avea şi buzele pline de ruj. Dacă n-ai fost tu, înseamnă că a fost tata, care putea să se duşeze naibii după ce aţi făcut dragoste şi înainte să mă pună să-i cânt colinde pe genunchi”.

În societatea serviciilor copiii sunt adulţi, iar adulţii nu se maturizează niciodată. Rezultă o infantilitate perpetuă şi dură.

Dincolo de economia de mijloace de expresie, atât de bine venită, prozatorul face dovada şi că a urmărit să monteze o mini-comedie umană a pariziennilor. Iată reflectată răscoala periferiei metropolei de acum câţiva ani. Competiţia, însă, banalizează şi absurdizează existenţa tinerilor francezi, foarte asemănătoare cu cea a junilor de pretutindeni. Trei studenţi realizează cât de plicticoasă le este viaţa împărţită între jocuri video, filme porno şi băutură. Singura variaţie captivantă este să îşi umple rucsacele cu cocktailuri Molotov şi să incendieze maşinile parcate pe străzi. Finalul constă într-o sinucidere aparent complet lipsită de sens, în realitate indicând fragilitatea psihică a tinerilor fără repere. Nici problematica socială nu este neglijată, revoltele imigranţilor din Paris fiind puse într-o lumină complet nouă.

Tot în paradigma banalitate-şoc-surpriză se încadrează şi Decizia. O şedinţă plictisitoare, în care nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea concedierii a 155 de angajaţi, deviază spre aprecieri asupra secretarei directorului:

„-N-arată deloc rău doamna Edith, rânji directorul tehnic.

-La vârsta ei arată chiar bine! confirmă adjunctul.

-Ai întinde-o, a? rânji şeful de la resurse umane.

-I-aş da-o la supt, făcu cel dinainte.

-Pretenţiosule! zâmbi degajat directorul economic”.

Iar când directorul general, somat de subalterni, înceracă să demisioneze, multdorita secretară îl îngenunchează, determinându-l să-i sărute pantofii, apoi să-şi înfunde nasul între fesele ei – exclusă orice demisie până nu se pensionează ea! Cruzimea este un condiment des folosit în proza rusească de după ’90. Doar că scriitorul nostru nu o foloseşte gratuit. Absurdul prozelor lui derivă din alte situaţii.

Din alt registru face parte Despărţirea. Începută în decor mizerabilist, va fi proiectată într-o dimensiune neaşteptată cu ajutorul finalului (mereu important în strategia narativă). O bătrână se încăpăţânează să tragă în beciul clădirii cu mai multe apartamente, în care locuieşte, o canapea veche aruncată în stradă. Noii chiriaşi se descotoroseau de mobila familiei Gerard, anume doi bătrâni morţi prin intoxicare cu fum de la sobă în urmă cu o lună. După mult hei-rup şi transpiraţie fără sens – timp în care aflăm că femeia procedase la fel şi cu alte mobile aruncate după moartea posesorilor – descoperim că în pivniţă o aşteaptă doamna Gerard, răposata, destul de plictisită de toată zavera. Absurdul de acest tip se prea poate să aibă ceva rădăcini în Ionesco, însă marca diferenţierii lui este lipsa oricărei alegorii sau deschideri hermeneutice evidente. Absurd pur-sânge!

La fel de trăsnită este şi Despărţirea, în care un ceh îşi îmburdă nevasta cu fiţe de pictoriţă în Sena, dar şi Dispariţia, unde bătrâna soţie îşi tranşează soţul abia răposat şi până la urmă îl arde în şemineu, drept răzbunare pentru suferinţele pe care i le provocase înselând-o de-a lungul anilor. Bineînţeles, începutul prozelor nu trădează nimic din deznodământul lor bizar, dar explicabil prin prisma felului de viaţă al personajelor.

Alexandru Potcoavă a învăţat cum să uimească fără să forţeze, ceea ce chiar îl face fericit pe cititorul inteligent (nu că eu m-aş considera aşa ceva).

Felix Nicolau

Număr de vizualizări :1196


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro