Fiziologia omului mic
iul. 11th, 2013 | By admin
Prezență discretă în tabloul zgomotos și pestriț al literaturii noastre actuale, străină de cercurile unde se fac și se desfac gloriile literare, Victoria Milescu este totuși o voce poetică puternică şi bine articulată care merită din plin atenția cititorilor de poezie. Recentul volum, Sub steaua câinelui (Editura Tracus Arte, 2012) vine astfel să confirme încă o dată calitățile unei autoare de excepție, capabilă să atingă adeseori temperaturi lirice apropiate de paroxistic. Cartea aduce în prim-plan mitul poetului ocolit de șansă (versiunea „la zi” a poetului blestemat de odinioară), iar viziunea este ușor acidă, autoironică, autozeflemeaua fucționând aici ca o materie corozivă ce, anihilând orice pretenție de monumentalitate, reduce artistul, cu veleități prometeice sau faustice, la dimensiunile omului obișnuit dându-i fizionomia eironului care se autominimalizează și se autodisprețuiește: doar un cuvânt și/poți ieși din anonimat/ doar un cuvânt și/ acea faimoasă editură/ pe care o cauți bezmetic prin clădirea sordidă/ te-ar face peste noapte celebru/ dar Dumnezeu e grăbit/ până să te dezmeticești a și zburat pe scări/ printre stâlpii hiperboreici/ privești buimac/ în urma norului de pulbere fină/ în aerul șampanizat cu mii de steluțe/ ce se aprind și se sparg/ împroșcându-te. Ce șansă! Ce șansă! (Sub steaua câinelui).