“Se pare că ne-am specializat în a ne ţine “mici” şi lipsiţi de responsabilitate”

iul. 30th, 2013 | By | Category: Studioul de carte

De curând, la Editura Polirom, în colecţia „Hors Collection”, a apărut volumul “Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România”, coordonat de Sandra Pralong. Acesta a fost cel mai vândut titlu Polirom la recent încheiatul Salon de Carte Bookfest 2013. Volumul cuprinde texte semnate de Raed Arafat, Steven van Groningen, Graham Perolls, Jakob Hausmann, Alison Mutler, Alexandre Eram, Alessandro Amato, Peter Hurley, Jean Valvis, Walid Abboud, Mbela Nzuzi, Wajiha Haris şi mulţi alţii, prezentaţi în carte în ordinea stabilirii lor în România. Andra Rotaru a dialogat cu Sandra Pralong, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Una dintre abordările constante pe care le-aţi evidenţiat  în cărţile coordonate de dvs. din ultimii ani a fost aceea a motivaţiilor care determină o persoană care a cunoscut succesul într-o altă ţară, să revină în România. Credeţi că aceste demersuri şi exemple personalizate au schimbat ceva în mentalitatea generaţiilor tinere din România?

Mi s-a întâmplat să aud că “De ce m-am întors în România” a contribuit la demersul unei persoane şi, separat, al unei familii de a se repatria. Poate or mai fi şi alte cazuri (sper!) dar de acestea două am aflat eu. Vă spun lucrul acesta nu ca să mă laud ci pentru că tind să cred că o carte ca aceasta, de mărturii, nu schimbă mentalităţile, în alte cuvinte nu operează în masă, ci mai curând trezeşte conştiinţe individuale—oamenii se identifică cu mărturia unuia sau altuia dintre co-autori şi se instalează cumva un fel de dialog imaginar între cititor şi autor, care ajută cititorul să ia o decizie pe care altfel poate că nu ar fi luat-o.

Pe de altă parte îmi place să cred că, văzând atâţia oameni care reprezintă repere în lumea românească şi care au făcut fie pasul de a se întoarce în ţară (Neagu Djuvara, Mariana Nicolesco, Gheorghe Zamfir, Radu Gabrea, Dan Chişu, Mihaela Mihai etc), fie pasul de a se stabili la noi (Raed Arafat, Steven van Groningen, Leslie Hawke, Jean Valvis, Roberto Musneci, Alison Mutler etc), atât cititorii volumului “De ce m-am întors în România”, cât şi cei ai ultimului volum, “Mai român decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România”, vor gândi că merită să arunce o privire nouă asupra României şi a potenţialului ei. Avem o ţară prea minunată ca să nu o iubim cum se cuvine—şi pe ea, şi pe noi înşine!

Aceste abordări sunt bilaterale: ce-i motivează pe străini să îndrăgească România, precum şi ce-i determină pe românii plecaţi peste hotare să revină. Se aseamănă tipurile de răspuns, percepţiile acestora despre ţara nostră?

Cred că atât românii întorşi acasă cât şi străinii stabiliţi aici au în comun abilitatea de a iubi—atât ţara cât şi pe oamenii ei. Ei văd partea plină a paharului (în loc să cârcotească despre ce lipseşte), şi chiar atunci când critică (şi o fac cu multă pertinenţă), găsesc maniera cea mai iubitoare de a ne arăta ce putem îmbunătăţi sau schimba.

Există o anumită cecitate care, pentru cei care trăiesc într-un anumit loc devine normală, iar pentru alţii, aceasta dispare. Cum credeţi că pot fi motivaţi românii să privească din nou către România, altfel decât cu prejudecăţile şi lipsa de încredere generalizate?

Călătoriile ne formează şi ne dau posibilitatea de a compara şi contrasta, iar din asta învăţăm cel mai bine. Aşadar urez cât mai multor români să aibă experienţa lumii aşezate şi civilizate spre care tindem, pentru a reveni cu idei proaspete despre ce ar putea fi diferit şi la noi.

A contribuit literatura, prin victimizarea şi încrancenarea într-un sistem acaparator, să schimbe imaginea României peste hotare? Am ajuns să ne identificăm prin ceea ce văd şi cer alţii de la noi?

Puneţi o întrebare dificilă cuiva ca mine care nu mai citeşte de mult beletristică—viaţa reală este prea fascinantă pentru a nu fi absorbită şi curioasă despre ea… Dar în general cred că aveţi dreptate, avem un fel de a fi care se “supune” prea lesne aşteptărilor celorlalţi, în loc să le impunem noi tonul şi valorile noastre. Vrem să le facem pe plac ca să ne iubească poate… Cât despre “vicitimizare”, pare că ne-am specializat în a ne ţine “mici” şi lipsiţi de responsabilitate. Dar ne trezim, încet-încet, la propria noastră putere şi când vom deveni conştienţi de măreţia de care suntem capabili, nu vom mai accepta să fim victimele nimănui, vă garantez!

Dacă aţi putea să faceţi o primă schimbare (drastică) în România, care ar fi aceasta?

Nu cred în schimbări drastice, cred că transformarea vine întâi din acceptare, şi fiecare se metamorfozează în ritmul său—deja a început să existe o masă critică de oameni treji în Romania. Dar clar aş schimba sistemul de educaţie pentru a pune accentul pe formarea caracterului copiilor şi pe abilitatea lor de a judeca singuri şi de a gândi critic, mai curând decât pe cunoştinţe înmagazinate cu forţa. În alte cuvinte aş pune accentul pe “a fi”, mai curând decât pe “a avea” şi aş arăta că “a face” trebuie să fie o reflectare a cine eşti, nu a ce vrei să obţii. Şi aş mai face ceva, cred important: aş convinge lumea, de la şcoală deja, că a “greşi” înseamnă a învăţa şi că nu există progres decât în măsura în care îţi îngădui să dai greş, deci departe de a fi o dramă, eroarea este o mare şansă pentru că îţi corectează direcţia, este ca o busolă… Această atitudine are multe repercusiuni pozitive, de exemplu, vine cu ideea că “complaint is a gift”, adică o plângere este un cadou, nicidecum o pedeapsă etc. Pe scurt, aş promova atitudini care să ne permită să ne relaxăm în ceea ce priveşte viaţa şi să ne luăm treaba în serios. Acum noi facem exact invers.

De ce se îndrăgostesc străinii de România şi românii, nu? De ce reuşesc alţii să vadă în produsele culturale din România nişte valori, iar românii să le dispreţuiască?

Puneţi fix întrebarea pe care mi-o pun în carte şi care m-a motivat să adun aceste mărturii… Cred că noi avem un bagaj emoţional care ne împiedică să ne privim cu suficientă seninătate ca să vedem lucrurile minunate din noi înşine şi din jurul nostru—şi nu am învăţat încă să ne acceptăm defectele fără a le dramatiza. Dar încet-încet, o carte ici, o carte colo, mai un film, mai o piesă de teatru, ne ajută să ne deschidem ochii şi sufletul şi să ne dăm seama că putem fi iubiţi exact aşa cum suntem, cu bube cu tot!…

Număr de vizualizări :2855


One Comment to ““Se pare că ne-am specializat în a ne ţine “mici” şi lipsiţi de responsabilitate””

  1. petre stan spune:

    Va apreciez foarte mult pentru cultura si delicatetea in abordarea tuturor problemelor cu care ne confruntam. Din pacate femei ca Dvs,( si in aceasta categorie imi permit sa le mentionez pe Adriana Saftoiu, Marie Rose Mociornita sau Principesa Margareta) se gasesc din ce in ce mai rar, promovandu-se cu surle si trambitze tot felul de pitzipoance pe toate posturile TV. Nu stiu in cati ani,bunul simt si oamenii de valoare vor fi in prim planul societatii roamanesti.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro