“Energia sufletească se pare că este un fapt dovedit ştiinţific”

iul. 28th, 2013 | By | Category: Dialogul de carte

De curând, la Editura Cartea Românească, în colecţia “Poezie”, a apărut volumul “Tot atât de liber” de Constantin Abăluţă. „Libertatea despre care e vorba în acest volum este o libertate pe cale să-şi piardă obiectul; conştiinţa unui sfârşit iminent, pe de-o parte, şi sentimentul unei zădărnicii cosmice, pe de altă parte, reprezintă stările de spirit dominante. Constantin Abăluţă scrie aici capitole dintr-o Baladă a morţii în care tragismul este anume atenuat de umilinţă, dar în care gesturile mărunte ameninţă să devină patetice pentru că oricare dintre ele poate fi ultimul. Tot atât de liber e o carte simplă şi emoţionantă a unui poet care a ţinut, încă de la începuturi, să fie autentic şi a rămas astfel până astăzi, când e îndreptăţit să arunce asupra operei sale o privire încrezătoare.” (Mircea Martin) Andra Rotaru a dialogat despre acest volum cu autorul:

Care este legătura dintre zădărnicie şi libertate?

Efortul clipei de a spune totul dă seama de implicarea în zădărnicie. Râvna continuă de a fi un EU distinct printre ceilalţi tinde, la urma urmei, spre o libertate pe care te poţi baza, aşa cum te sprijini pe rude şi pe prietenii din copilărie. Moartea unui prieten îţi limitează drastic libertatea. Nu ştiu care e unitatea de măsură a libertăţii, dar e sigur că fiecare unitate pierdută e înlocuită cu zădărnicie, de-a valma. Zădărnicia se insinuează cu toptanul, starea ei obişnuită este amorful. Şi totuşi zădărnicia este mai umană decât libertatea. În zădărnicie omul se complace cu o anume voluptate, ba chiar şi cu înţelepciune. Libertatea îl face visător, gafeur, parcă este ceva prea mare pentru el. Să-ţi înţelegi, şi să-ţi aproprii, doar acea libertate care ţi se cuvine este arta de a reuşi în viaţă. Dar oamenii vor, de obicei, o libertate fără măsură, un dezmăţ în caractere şi în societate, lucru care nu duce decât la eşec. Medalia de aur a libertăţii, are pe verso chipul fălos al eşecului.

Există “viaţă fără rest”?

Ipoteza dezvoltată de poemul « O viaţă minusculă » poate fi de folos celor ce vor « să trăiască până la capăt ». Să trăieşti nenumărate vieţi minuscule, chiar de-s numai în imaginaţie, e un bun exerciţiu pentru nemulţumiţi şi cârtitori, ca şi pentru preafericiţii care se cred zei. Să trăieşti vieţi minuscule, în umilinţă şi anonimat, cu sănătatea singurătăţii tale drept ghid… Poemul devine adevăr prin simpla enumerare a vieţilor trăite… fără rest.

Volumul se construieşte urmând nişte coordonate ale unui bun simţ care devine parte din personaj: “Doar   oamenii   cei   mai   umili   primesc   premiul soarelui. Vreau să fiu omul cel mai umil. Am vârsta marilor condamnaţi  la  uitare.  Gloria  omenească m‑ar  îndurera.” Se mai poate vorbi de moralitate în literatură?

Poemul-jurnal (fals jurnal, desigur: Pessoa ştia ce spune despre rolul de simulator al poetului) e tot atât de moral ca orice altă poezie bună. Oda maritimă a antecitatului poet luzitan, care exaltă, printre altele, carnagiile piraţilor este sublimă în transfigurarea ei literară. Nu moralitatea sau imoralitatea unei opere îi asigură valoarea. În acest sens, intuieşti perfect, dragă Andra, că anume stări « devin parte din personaj », acest personaj complex care este autorul unei opere literare şi care atunci când spune EU (şi în poezie se spune al dracului de mult) creează de fapt un eu fictiv, pentru necesităţile de moment ale inspiraţiei, amalgamând amintiri reale cu unele inventate, deformând spaţii existente pe hartă prin atribuirea unor cutume ad-hoc, şi, în general lucrând cu biografiile tuturor personajelor precum cu plastiline colorate, C.V-ul « autorului » boltindu-se tiranic ca un curcubeu deasupra tuturora.

Postura umilă a autorului Zădărniciilor solare este un truc adevărat, este biografia mea « înţelepţită  liric ». Este un mod de a modela materialul oferit de-o întreagă viaţă pe calapodul perioadelor celor mai autentice: copilăria şi adolescenţa. A reveni la copilărie, a-ţi stimula percepţiile pentru a surprinde o lume pură (prin asta nu lipsită de tensiuni dramatice), o lume în care pactul cu natura e intrinsec, înseamnă, după mine, aventura cea mai plină de primejdii şi de aceea demnă de întreprins. Zădărnicia solară a adolescenţei este o frumoasă parabolă la vârsta mea. Este, textual vorbind (paginile 16 – 20), şi comprimând un timp de decenii, povestea celor trei ore de inexistenţă, în care câţiva oameni au lucrat la inima mea, timp în care zilele pământene, ura lor prietenească se-ndepărtaseră de mine, răgaz în care nefiind în viaţă n-am produs suferinţă nimănui (trei ore omenirea a fost fericită), iar atunci când operaţia a reuşit şi inima a fost gata, mi s-a comunicat că are semn schimbat: de acum înainte va iubi tot ce-a urât, tot ce-a iubit va uita pe veci.

Transformările aduse de-o viaţă întreagă puse pe seama a trei ore de « inexistenţă » mi se pare o bună metaforă contemporană pentru noi cei ce trăim, iată, de mai mult de douăzeci de ani într-un timp condensat, cu şocuri altfel repetitive, cu busola credinţei în ceva, orice-ar fi el să fie, tot mai dereglată.

Poate “devalidarea vieţii” să devină o afacere universală?

Cred că istoria lumii actuale, probează cu brio tocmai asta. Fenomenul de nestăpânit al globalizării (la care invenţiile lumii virtuale, a organelor artificiale, a războiului parapsihologic, a hranei procesate, a medicamentelor nesănătoase etc., etc., contribuie substanţial) asta face, ne devalizează zilnic viaţa. Furturi mărunte, inobservabile, până când descoperim că nu mai ştim să facem vizite prietenilor, că n-am mai văzut un lac de ani de zile, că dacă ni se strică computerul parcă ne-ar fi murit o rudă apropiată (pe care, în realitate, n-am mai văzut-o de foarte mult timp). Dacă ar fi reparator de computere, i-am da chiar în clipa asta telefon acelei rude dragi. Asta ce e dacă nu « devalidare » ?

Sentimentul că trăim o viaţă greşită, impusă, nenaturală ne bântuie. Mai marii planetei nu mai vor războaie. Legea lui Malthus ameninţă planeta deja suprapopulată. Profilaxia nonmalhusianistă este oare aceea care va omorî mai repede puhoaiele umane, ca să salveze acele puhoaie umane care se pot eschiva draconicelor « devalidări » zilnice? Nu ştiu dacă e moral sau nu. Ştiu doar că simt tot mai mult că (autocitându-mă): Creierul meu nu duce nicăieri. (pag. 23)

“Toţi suntem bolnavi, dar încă nu morţi.”

Cum spuneam mai sus, multe din bolile noastre sunt induse prin fenomenul (impus de multe ori) al globalizării. Sunt bolile stresului, ale poluării, ale dispariţiei lăuntrului uman care să justifice vieţuirea sub soare altfel decât regnul moluştelor.

Coincidenţa face ca acum câteva zile să primesc prin e-mail un material interesant pentru discuţia noastră. Iată un rezumat al textului.

Lovit de cancer pulmonar şi anunţat de doctori că mai are doar şase luni de trăit, Statmatis Moraitis, un veteran de război originar din Grecia şi care trăia în SUA, s-a mutat înapoi pe insula sa nativă, Ikaria, unde s-a vindecat într-un mod miraculos de boala care îl măcina.

Dan Buettner, care scrie pentru New York Times Magazine, l-a sunat pe Moraitis în urmă cu câteva săptămâni. Soţia sa a murit în primăvară la vârsta de 85 de ani, şi acum locuieşte singur. După o discuţie scurtă despre ce a făcut în acea zi, Buettner i-a pus o ultimă întrebare: „Cum crezi că ai reuşit să te recuperezi în urma cancerului pulmonar?”

„Pur şi simplu a dispărut”, a răspuns Moraitis. „M-am dus în America în urmă cu 25 de ani pentru a vedea dacă medicii ar putea să îmi explice cum s-a produs această vindecare miraculoasă”, a adăugat acesta. „Şi ce s-a întâmplat?”, îl întreabă Buettner. „Doctorii mei au murit!”, răspunde Moraitis.

Nu-s decât un biet poet dar cred că mulţi doctori ar aprecia ca profesional adevărată aserţiunea mea: Cum să nu te vindeci dacă insula copilăriei tale există şi te primeşte cu aceeaşi căldură ca odinioară? Energia sufletească se pare că este un fapt dovedit ştiinţific.

Dacă ar exista un simulator şi pentru poezie, câţi ani i-ar prezice?

Paradoxurile sunt adevărate, fizica cuantică o dovedeşte. Un simulator nu poate prezice nimic apropo de poezie. Întrucât, cum spuneam mai înainte, între poezie şi simulare este o legătură organică, ombilicală. De teama pleonasmului şi a cacofoniei un simulator de bun simţ lasă în pace poezia. De altfel, poezia este ca o spumă invizibilă ce pluteşte în văzduh. E ca duhul soarelui după o perdea de ceaţă. Aceste fenomene nu dispar niciodată. Da, dispare tot mai mult capacitatea oamenilor de a observa, dispoziţia lor de a încerca uimirea copilărească. Pragmatismul contemporan predă chiar această lecţie: nu visaţi, nu vă lăsaţi antrenaţi pe tărâmuri fabuloase. Mai exact: devalidaţi-vă singuri.

Număr de vizualizări :1591


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro