«La noi scriitorii sînt destul de ignoraţi de mass-media»

De curând, la Editura Polirom, în colecţia „Ego. Publicistică”, a apărut volumul “Ce-a vrut să spună autorul”, de Marius Chivu. În perioada 2002-2013 Marius Chivu a dialogat cu 27 de scriitori români: Ştefan Agopian • Emil Brumaru • Mircea Cărtărescu • Livius Ciocârlie • Andrei Codrescu • Dan Coman • Gheorghe Crăciun • Cătălin Dorian Florescu • Şerban Foarţă • Radu Pavel Gheo • Nora Iuga • Florin Lăzărescu • Dan Lungu • Angela Marinescu • Marin Mălaicu-Hondrari • Dan C. Mihăilescu • Ioana Nicolaie • Ioana Pârvulescu • Răzvan Petrescu • Andrei Pleşu • Ioan Es. Pop • Ana Maria Sandu • Robert Şerban • Tia Şer-bănescu • Cristian Teodorescu • Lucian Dan Teodorovici • Radu Vancu. În exclusivitate pentru AgentiadeCarte.ro, Marius Chivu răspunde unor întrebări adresate de Andra Rotaru:

Se poate vorbi de o tendinţă comună a ideilor care însoţesc răspunsurile autorilor intervievaţi, de locuri comune date de mediul literar în care-şi desfăşoară activitatea aceste personalităţi ale lumii literare? Există specificitate în diversitate?

Mi-e greu să spun dacă, unde şi în ce fel se întîlnesc răspunsurile scriitorilor intervievaţi de mine. În plus nici nu găsesc o relevanţă prea mare în acest aspect, dat fiind că cel mai vechi interviu datează din 2002, iar cel mai proaspăt a fost făcut de anul acesta. În ultimul deceniu, cîmpul literar, piaţa editorială, scriitorii înşişi, provenind din 3-4 generaţii diferite, s-au schimbat mult. S-a păstrat însă pasiunea de a face literatură într-o cultură mică, de unde şi micile/marile satisfacţii şi frustrări personale. Oricît de diferiţi ar fi între ei – şi sînt, slavă Domnului ! -, aceşti scriitori provin din şi împart aceeaşi cultură. Excepţiile fiind scriitorii străini de origine română, precum Andrei Codrescu sau Cătălin Dorian Florescu, al căror discurs e uşor diferit şi se înţelege de ce.

Sunt intervievaţi autori care aparţin unor generaţii literare diferite. Deschiderile şi/sau restricţiile vis a vis de literatura naţională şi internaţională sînt aceleaşi?

Cred că le este ceva mai uşor scriitorilor din noul val, care au avut acces la numeroase traduceri din literatura lumii şi la cărţi străine în original, care au călătorit mult, beneficiind de o deschidere şi o atenţie culturală mult mai mari: burse, tîrguri de carte, lecturi, traduceri etc. Unui scriitor precum Dan Lungu, şi nu e singurul, i s-au tradus toate cărţile, în mai multe limbi, iar asta în timp real. E normal ca aceşti scriitori să se raporteze la şi să se integreze altfel în contextul cultural internaţional. În interviuri am abordat, aproape de fiecare dată, acest aspect al scriitorului român faţă cu marea lume literară.

Uneori, întrebările dau naştere unor răspunsuri comune, alteori întrebări aparent banale primesc nişte răspunsuri memorabile. Ce ai învăţat despre tine cel de la începutul anilor 2000 şi cum te-ai regăsit la momentul realizării acestui volum?

Aşa e, am învăţat repede că, uneori, răspunsurile bune vin din întrebări de la care nu te-ai aştepta, de-asta nu mă tem niciodată să pun întrebări propriu-zis banale. Un scriitor inteligent nu se împiedică de o întrebare stîngace sau simplă sau clişeu. Dacă are ceva interesant de spus, o va spune oricum. Oricărui interviu îi este permis să cuprindă şi astfel de întrebări aşa cum există şi interviuri unde unele întrebări pot fi considerate irosite. Am descoperit că intervievatorul joacă şi un rol, uneori trebuie să facă pe naivul şi pe ignorantul pentru a obţine cît mai mult. Apoi, un intervievator nu pune doar întrebările lui, ci încearcă să pună şi întrebările cititorilor acelui scriitor.

Precum mulţi scriitori care şi-au recitit şi comentat propriile interviuri după ani, nici eu nu am prea multe de adăugat. M-am bucurat să constat că mi-am păstrat curiozitatea în ceea ce-i priveşte pe scriitori şi literatura lor şi că, după atîtea interviuri, încă mai caut răspunsuri, uneori la aceleaşi întrebări.

Scrii în Argumentul care deschide volumul că acest gen, cel al interviului, se apropie mai mult de critica literară decît de jurnalism.

Da, pentru că am încercat prin interviuri să-mi lămuresc şi mie, cronicarul literar, unele lucruri. Am avut astfel şansa să-mi confrunt/verific teoriile şi ideile critice, să-mi satisfac curiozităţile pe viu. Înaintea fiecărui interviu citeam cărţile scriitorilor, dar şi textele critice, şi nu doar pe ale mele, pentru a mă situa cît mai aproape de scrisul lui. Deşi se exprimă cu siguranţă şi pare că a decriptat şi înţeles o carte, explicîndu-i mecanismul şi sensurile, cronicarul literar are şi el dilemele şi nesiguranţele lui. În interviuri eu m-am folosit de ale mele pentru a crea un dialog cît mai semnificativ. Unele întrebări nu aparţin doar cititorului care sînt, ci cronicarului care sînt şi am şi scris despre cărţile autorului respectiv.

Toţi scriitorii (cu excepţia regretatului Gheorghe Crăciun) au putut să revină asupra răspunsurilor la interviurile realizate de tine, „comentîndu-şi afirmaţiile de altădată”. Cît de spectaculoase sunt culisele lumii literare?

Uneori sînt şi afli nenumărate lucruri interesante, pentru că la noi scriitorii sînt destul de ignoraţi de mass-media, alteori însă interviurile îl arată pe scriitor aşa cum e: un om inteligent în viaţa căruia nu se întîmplă mereu lucruri spectaculoase, dar care simte şi vede altfel lumea în care trăim.

Există vreun indice al cuvintelor (şi mărturisirilor posibile) pe care autorii intervievaţi nu le-au folosit, de care se feresc, care-i inhibă?

Asta numai ei ştiu, dar nu cred. Mi-au răspuns şi la întrebările legate de frica de moarte….

Care sunt, în opinia ta, atuurile unei astfel de cărţi? Poate folosi şi ca un îndreptar moral? Sunt atinse problematici precum faima, notorietatea, recunoaşterea naţională şi internaţională, supralicitarea unor scriitori, neajunsurile în critica literară, politizarea în mediile scriitoriceşti.

Îndreptar moral, nu cred. Cine şi-ar dori aşa ceva?! Atuurile cărţii se văd, sper, din prima: 27 de scriitori răspund la întrebări legate de literatură şi viaţă, confesîndu-se şi comentîndu-se peste ani, lăsîndu-se prinşi în jocul unor exerciţii de imaginaţie.