„Nu spun în ce ţară plec. Dar plec!”

iun. 1st, 2013 | By | Category: Postcard

O ştire recentă de presă informează că România a pierdut, în ultimii patru ani, 45.000 de cadre medicale. Nu mai ţinem minte dacă autorii statisticii au folosit „peste”, însă cu siguranţă nu au întrebuinţat „până la”. Oricum, susţin ei, cifra este exactă, iar autorităţile politice şi nepolitice au alimentat cu bună ştiinţă exodul. Deci toată lumea e fericită! Străinii norocoşi au picat pe mâini profesioniste, medicii noştri primesc salarii în lire sterline sau euro, iar noi, cetăţenii de rând din această parte estică a Europei, avem şansa uriaşă de revenire (sau de rămânere) la tradiţie, în sensul conservării acesteia pentru frumuseţea culturii populare. Cu alte cuvinte, pentru gripă o să punem pe spate ventuze flambate la flacăra lămpii cu spirt, pentru un abces vom folosi ţuica şi sfoara, iar femeile noastre vor naşte la babe comunale sau la agentul sanitar.

Statistica este restrictivă. Ea se referă la un singur domeniu fundamental al societăţii. Lumea întreabă firesc cam care ar fi situaţia în celelalte domenii importante din viaţa noastră atât de românească. Asigurăm şi liniştim cititorii că este la fel de bine, poate şi mai bine.

O întâmplare reală ar putea rezuma un răspuns legat de această curiozitate.

Locuitorii sectorului 6 al Capitalei, în special cei din cartierele Drumul Taberei şi Militari, îşi amintesc că, până nu de mult timp, în mijloacele de transport în comun cerşea, în afara modelului cunoscut şi cu personaje atât de obişnuite, în sensul etniei, o domnişoară îngrijită, la vreo 24 de ani. După ce urca în autobuz, îşi dregea glasul printr-o tuse scurtă şi începea să recite, cu emfază şi emoţie, „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Domnişoara se încăpăţâna să recite poemul de la cap la coadă, nu pe fragmente. Deci nu o interesa dacă presupuşii călători cu dare de mână coborau între timp din maşină. Întregul ei recital dura cât parcursul a patru-cinci staţii de autobuz. Nu negăm faptul că mulţi călători erau impresionaţi de prestaţia fetei şi o serveau în sensul cunoscut. În drumurile noastre cotidiene am întâlnit-o de mai multe ori. La un moment dat, curiozitatea ne-a făcut s-o abordăm. Şi ea ne-a răspuns: „Am terminat Pedagogia şi nimeni nu se uită la mine. Strâng bani ca să plec în altă ţară. Nu vă spun unde, căci n-are rost!”.

Sigur că nu are rost să ştim în ce ţară străină pleacă. Dar ne-a convins că pleacă, fără să se uite înapoi.

Alexandru Calmâcu

Număr de vizualizări :685


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro