”O fotografie bună, foarte bună, poate să transmită cât un roman”

iun. 12th, 2013 | By | Category: Studioul de carte

În cadrul ediției a VI-a a Nopții Albe a Galeriilor, spațiul de artă contemporană Aiurart (București, str. Lirei, 21), a vernisat, printre altele, și proiectul ”Imaginarium fotograficus”. Fotograful Cristina Şoiman și scriitorul Dan Pleşa au pus față în față fotografii, respectiv povestioare, într-o relație de provocare reciprocă, invitând, totodată, și publicul să-și folosească imaginația. Expoziția încă mai poate fi vizitată în mansarda Aiurart, până la sfârșitul lunii iunie. Dorina Cioplea a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Cristina Șoiman și Dan Pleșa despre proiect, despre imaginație și despre relația fotografie-literatură.


Cum a luat naștere acest proiect? Cine a provocat pe cine?

DP: A fost un proiect, să spun aşa, plin de cercuri, de dute-vino. În care provocările nu s-au oprit nici după vernisaj.

CŞ: Dar, ca să răspundem cuminţi la întrebare, am simţit nevoia să am un album personal, cu prieteni. Cum aveau şi părinţii noştri albume cu prieteni. Păi cum aşa, fotografiez o grămadă de chestii şi să n-am şi eu nişte poze cu prietenii mei? Şi era şi un pretext să mai stau cu ei, să beau o bere sau un ceai. Sau să-i cunosc pe unii. Cu mulţi dintre prietenii pozaţi mai întâi m-am împrietenit pe facebook. Şi cu ocazia asta ne-am şi întâlnit. În general nu am avut nicio strategie, niciun plan, m-am lăsat purtată de inspiraţie, de discuţia avută înainte sau de locul unde eram şi care mă provoca la un anumit cadru. Au fost şi întâlniri cu scopul de a face o fotografie dar nu mă simţeam în starea aceea de fotografiat şi nu am mai făcut. A, şi încă ceva, când m-am apucat de seria asta de fotografii, şi au început să se adune, îmi spuneau prietenii “îmi place proiectul ăsta al tău” şi mă scotea din minţi cuvântul proiect, eu nu aveam niciun proiect, eu făceam poze cu prieteni pe care le puneam pe facebook.

DP: Poate că undeva seria aceasta de fotografii pleacă şi dintr-o frustrare încercată de oricine frecventează reţele de socializare: ştii multe despre prietenii tăi însă nu prea (mai) ai timp să te vezi faţă în faţă. Prietenia nu poate exista fără un contact fizic, o privire, un surâs, o emoţie şi emoticoanele nu pot compensa statul faţă în faţă. Fotografiile au fost făcute şi pentru a demonstra impertinent că “uite, eu cu prietenii ăştia m-am şi văzut”, nu ca alţii care au sute de prieteni şi nu ar fi capabili nici măcar să se recunoască în autobuz dacă ar călători împreună. Cristina cred că se şi plictisise de seria asta când i-am spus de ideea mea de a expune fotografiile respective şi, ca o pată de culoare, să aibă lângă ele în expoziţie, o povestioară mică, scrisă de mine. Acum, privind retrospectiv, nu cred că i-a plăcut ideea, dar i-a plăcut prima povestioară pe care am scris-o şi aşa a acceptat. Fiecare fotografie a fost o provocare. Textele mele au provocat-o din nou pe Cristina care a mai adăugat nişte fotografii la serie în timp ce eu scriam la textele mele. Şi provocarea finală, care mie mi se pare cea mai interesantă şi continuă atât timp cât este deschisă expoziţia, este cea a vizitatorului care priveşte fotografia, citeşte povestirea mea, apoi revede cu alţi ochi fotografia şi în sfârşit îşi imaginează o altă poveste, a lui, mult mai bună, sunt convins.

Se spune că o fotografie valorează cât o mie de cuvinte. În cadrul proiectului ”Imaginarium fotograficus” cum stau lucrurile? Ce raport este între fotografie și text?

CŞ: Doar o mie de cuvinte? Dacă era aşa de simplu mă apucam de scris. O fotografie bună, foarte bună, poate să transmită cât un roman. Pot fi fotografii puternice care să te urmărească ani în şir şi să ţi le poţi aminti mult mai precis decât poţi să-ţi aduci aminte o grămadă de romane despre care nici nu mai ştii despre ce erau. Şi eu m-am jucat la un moment dat şi, când le-am postat pe faceebok, am scris nişte textuleţe care erau cam ca o legendă a fotografiei. În general povesteam unde erau făcute fotografiile, sau impresii de atunci, sau texte în care mă jucam mai rău decât mă jucasem în fotografii.

DP: La noi în expoziţia noastră avem un raport bun, corect, plin de politeţe şi responsabilitate interculturală J. De fapt aş prefera să răspund la întrebarea asta foarte pe ocolite. În general, în industria editorială unde lucrez, este un raport din ăsta, acceptat mutual de toată lumea, în care ilustratorul, că e el pictor, desenator, grafician sau fotograf, are prea puţină importanţă, e luat aşa de sus: “uite aici un roman (sau o poezie, sau o poveste, sau un basm, după caz). Ia, fă şi tu un desen, o fotografie, să se potrivească bine la ce ţi-am dat. Să citeşti înainte, da? să se potrivească”. E un aer patronal în care ţine de domeniul evidenţei că singurul care poate inspira este textul scris şi toţi artiştii vizuali sunt acolo pentru a-l preamări prin munca lor. Şi mi s-a părut şi amuzant şi reparatory, în acelaşi timp, să inversăm locurile. Chiar dacă nu mi-a cerut-o Cristina, singur mi-am impus-o, a fost cam aşa: ”Bă, textierule, ia bagă o poveste la fotografia asta, da` vezi, bă, să se potrivească, să fie clar că e despre fotografia asta. Vezi să nu uiţi că este şi un măr în poza asta, să scrii şi de el.” Cam ăsta e raportul nostru în imaginarium fotograficus.

Expoziția a fost vernisată în spațiul Aiurart în cadrul Nopții Albe a Galeriilor, ediția a VII-a, astfel că ați putut vedea cu ochii voștri reacția privitorului. La ce v-ați așteptat și care a fost reacția reală? Cum au relaționat cu ”Imaginarium fotograficus”?

DP: Nu aveam niciun fel de aşteptări. Despre reacţiile negative nu pot să povestesc nimic, probabil că cei cărora nu le-a plăcut erau extrem de eleganţi şi nu lăsau deloc să se vadă asta. Cum era de aşteptat, cei mai mulţi au admirat fotografiile şi păreau încântaţi de ele. Uşor surprinzător a fost faptul că, deşi eu anticipam ca vizitatorul să citească maximum trei povestioare în expoziţie, am văzut vizitatorii care le citeau aproape pe toate. La urma urmei a fost undeva şi un lucru inedit pe care am mizat: în general în galerii te aştepţi să vezi obiecte, sau pânze, sau desene, sau fotografii (din astea noi aveam) nu texte. Şi atunci când găseşti aşa ceva eşti surprins şi probabil mai indulgent şi mai deschis cititului. Ne-a mai ieşit o chestiune pe care ne-am propus-o: să se uite de cel puţin două ori la fotografii. Pentru că, spre deosebire de alte expoziţii de fotografii, unde treci aşa cu privirea peste ele, aici ritualul vizitatorului interesat era: se uita la o fotografie, începea să citească povestirea, se mai oprea din când în când să se uite la fotografie, probabil pentru a verifica vizual anumite lucruri imaginate, termina povestirea şi se mai uita încă o dată la fotografie. Asta ne-a plăcut. În orice caz, cei care n-aveau chef să citească se uitau la fotografii cu atenţie. I-am văzut eu.

CŞ: Eu cu atât mai mult nu m-am așteptat la nimic. Reacțiile celorlalți mai stau și în ochiul celui care observă. Să spunem că am smuls oamenilor zâmbete, grimase, expresii întrebătoare și neîntrebătoare.

Ca fotograf, ce anume îți stârnește imaginația și, implicit creativitatea? Dar ca scriitor? Care este punctul comun, unde se întâlnesc cele două arte?

CŞ: Ha, zâmbesc amuzată de întrebare și vă spun și de ce: încă nu-mi dau seama dacă am fost atat de creativă încât să răspund la întrebarea aceasta :)). Ca fotograf nici măcar nu trebuie să mă gândesc la ce-mi stârneşte imaginaţia, ea vine pur şi simplu pe nevăzute. Când văd că vine inspiraţia, dacă am aparatul foto la mine, ca să arăt şi la alţii, îl îndrept spre ce mi-a stârnit imaginaţia şi îi fac o poză. Simplu.

DP: La întrebarea asta despre creativitate nu ştiu niciodată să răspund corect. Punctual, în acest proiect e clar că ea mi-a fost întărâtată de fotografii, care mi s-au părut foarte ofertante pentru ceea ce ar putea fi scheletul unei povestioare. Există şi o explicaţie tehnică, fotografiile având toate ce puţin doi protagonişti creau o relaţie între cei doi, relaţie pe care m-am străduit eu să o povestesc ţinând cont de decorul compoziţiei. În zilele noastre de azi, zile de-astea fusion, artele demult se întâlnesc în locuri cât mai neobişnuite şi se împerechează din ce în ce mai libertin.

În cât timp a fost gata acest proiect, de la stadiul de idee până la realizarea ultimei relații imagine-text? Ce încerc, de fapt, să aflu, este cât de greu sau de ușor reușești, ca și creator, să relaționezi cu produsul imaginației și inspirației altui creator.

CŞ: Eu mi-am propus să fac poze din-astea cu preteni toată viaţa. Dar poze din seria asta, ca să nu mă simt blocată în “confirm friend request”, am zis să fac doar un an de zile. Primele poze le-am făcut anul trecut în iunie, şi acum le fac pe ultimele. Dar a fost o serie pe care am făcut-o printre picături, din când în când. Când aveam timp să mă văd cu prieteni.

DP: Cred că am ţinut în mine ideea de a scrie nişte povestioare, pe care mental le creionasem când mă uitam la poze, câteva luni. Însă de la scrierea primei povestiri până la momentul vernisajului au trecut mai puţin de două luni. Totuşi m-a ajutat să mă concentrez şi să mă adun la lucru şi faptul că am stabilit de la început să lansăm proiectul cu ocazia Nopţii Albe a Galeriilor, dată care nu ne stătea în putere să o mai amânăm.

Întotdeauna când creezi colaborezi cu munca altor creatori. Cei care te-au format, cei care te-au influenţat. Pe care îi citezi, îi contrazici, îi parafrazezi, uneori involuntar, alteori asumat. A imagina o poveste plecând de la o fotografie este, în primul rând, un gest instinctual de contemplare activă. Apoi este de multe ori o tehnică de creativitate: “Dragi copii, faceţi o compunere plecând de la lucrarea marelui pictor Nicolae Grigorescu intitulată Atacul de la Smârdan.” La vreo câteva zile după vernisajul de la Aiurart, un prieten, care ştie tare multe, mi-a spus că Ernest Wichner a făcut cam acelaşi lucru nu demult. A fost fermecat de nişte fotografii de la sfârşitul sec. XIX, văzute în Sofia, care descriau lumea acelor vremuri din Balcani, şi a scris un volum de povestiri care imaginau destinele personajelor din fotografii. Cartea nu s-a tradus în română. Şi ca să destram cu mâna mea orice pretenţie de originalitate din expoziţia noastră, noi am făcut de fapt nişte mokumentare foarte low-budget.

Este clar că ”Imaginarium fotograficus” v-a dat frâu liber creativității și în alt fel ca până acum. Ce ați învățat din acest proiect? Ce ați descoperit la voi în urma acestei experiențe, în urma raportării la celălalt?

CŞ: Toată expoziţia asta m-a ajutat să-mi dau frâu liber imaginaţiei. Să nu mai fiu încordată că sunt prea exagerată atunci când construiesc un cadru. Să nu-mi pese prea mult dacă nu cumva întrec măsura. Am aflat şi nişte lucruri cu care nu cred că ar trebui să mă laud. Că sunt foarte dezorganizată, că sunt neatentă rău de tot cu munca mea, că arhivele mele sunt uneori vraişte de parcă nu ar fi ale mele, ci ale unui duşman pe care nici nu pun mare preţ. Am înţeles că viaţa mea ar fi mult mai uşoară dacă aş avea un asistent personal care să facă toate lucrurile alea mici, nesemnificative şi neplăcute care însoţesc procesul fotografic. Însă am înţeles că dacă nu le fac eu nici nu o să pot să mă numesc fotograf vreodată.

DP: Când ne-am hotărât să facem trebşoara asta cu Imaginarium fotograficus, eu am avut aşa o idee fixă, care de fapt pleca de la ce şi cum a început Cristina seria ei de fotografii: avea chef să se joace cu prietenii ei fotografiindu-se. Nu voia să transmită nimic fundamental, grav, revoluţionar. Era un mod simplu de a celebra ideea de prietenie, de a o aduce în viaţa reală şi de a se simţi bine. Utilizând imaginaţia şi fotografia, lucruri care de multe ori te ajută să pari ceea ce nu eşti şi nici nu vei putea fi vreodată. La fel am încercat şi eu să mă joc cu imaginaţia pe o temă dată, însă ocolind tot ceea ce ştiam despre lucrurile pe care le vedeam în fotografie. Niciodată nu m-am folosit de informaţiile pe care le ştiam sau le puteam afla întrebând-o pe Cristina unde este realizată vreo poză, lucrurile pe care le ştiam despre ”interpreţii” din fotografii. Cred că aici i-am dezamăgit uneori pe cei care apar în fotografii, care se aşteptau să scriu despre ei, când eu scriam despre cu totul şi cu totul altcineva, care nu avea nicio legătură cu ei, spre binele lor de fapt. Şi eu am vrut ca planul nostru să fie o joacă şi să ne simţim tot timpul cât lucrăm la asta ca într-un joc. În mod inerent, cât timp am pregătit expoziţia, mai ales că erau o grămadă de amănunte de-astea administrative mărunte care niciodată nu ies cum ţi-ai dori, şi în niciun caz nu ies dacă nu ai şi prieteni care să te ajute, ne enervam şi înfuriam. Şi atunci, ca o mantră, ne aduceam aminte că de fapt noi facem asta ca să ne jucăm şi nu are rost să fim supăraţi. Am ales să nu facem un lucru grav. Probabil că dacă nu o făceam ca pe o joacă nu o făceam niciodată.

Detalii despre proiect: http://cargocollective.com/Crisstina/Confirm-Friend-Request

http://imaginariumfotograficus.blogspot.ro/


Număr de vizualizări :3000


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro