Erosul ca inițiere mi(s)tică

mart. 10th, 2013 | By | Category: Postcard

Pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro am primit un text semnat de Gabriel Rusu despre cel mai recent volum al scriitorului Cristian Tiberiu Popescu, ”Muntele fericirilor”, apărut la finele anului 2012 la editura bucureșteană Tracus Arte. Redăm, mai jos, integral textul lui Gabriel Rusu.

Pentru unii scriitori, exersarea talentului în mai multe genuri literare contribuie mult la menţinerea în formă a creativităţii. O scurtă privire în bibliografia lui Cristian Tiberiu Popescu constituie un bun exemplu în acest sens. A semnat studii cu anvergură ştiinţifică (Istoria mentalităţii româneşti, vol. I, coautor la Filosofia greacă până la Platon), scenarii radiofonice (ex. Golgota de toamnă), piese de teatru (Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!), romane (ex. Cloşca cu puii de aur). Este un fin cunoscător al devenirii misterelor oculte şi a societăţilor secrete în Europa, din Evul Mediu, până în contemporaneitate – unul (dacă nu singurul?!) dintre puţinii exegeţi români ai Ordinului Templier şi ai Templarismului (vezi  Templierii. Istorie şi mistere). A scris şi două volume de versuri: Imnurile către Dulcinea sau Cele 12 zodii ale lui Don Quijote şi  Rugăciunile Templierului, ambele structurate savant pe trimiteri culturale cu ecou polifonic, ambele combinând trăirea senzorialului cu distilarea esenţialului, ambele infuzate de stranii incantaţii esoterice. De curând, a publicat al treilea volum de versuri, intitulat Muntele fericirilor (Editura Tracus Arte, 2012), în care chimia profanului şi alchimia sacrului îşi dau replica pe parcursul a XXII de Cânturi.

Ceea ce te impresionează de îndată ce deschizi cartea este amplitudinea ideatică a unei poveşti de dragoste neasemenea, relatată după tipicul arpegiilor dătătoare de solemnitate ale dulcelui stil clasic. Cristian Tiberiu Popescu manevrează, ca şi în Rugăciunile Templierului, o prozodie complexă. Cânturile puse în pagină, Cânturi care constituie un singur Poem integrator, se sprijină pe versuri aparent rupte brutal la capete, fără de rimă, dar, paradoxal, revărsarea acestor versuri sincopate pe spaţii largi produce o muzicalitate de demult, înrudită cu invocaţiile de sorginte sapienţială ale şamanilor, care îşi dezvăluiau supleţea robustă la spunere. Dacă ar fi mai degrabă ascultate, Cânturile din Muntele Fericirilor şi-ar etala rapid sonorităţile de ritual. Exemplific: „Femeie, ce-am a-ţi da-n amurg,/ afară de-ntuneric? -/ cu vorba asta te-am primit,/ dar îmi doream să n-auzi…// Venit-ai fără să-mi dai semn;/ aşa ai schimbat totul,/ şi timpul ce mâna-n apus/ făcuşi în toi să suie,/ iar eu, ca să te răsplătesc -/ aşa credeam că drept e -,/ vrui să îţi dau ce poţi primi/ ca pe-un gherdan de aur,/ ceva ce adunai cu sârg/ şi-n suflet stivuit-am./ Să-ţi dau poveşti, să-ţi dau dorinţi?…/ Ţi-ar fi cât o mărgică!// … Deoparte-am pus, nimic n-am dat/ din ce-am avut lumină,/ n-am dat nimic din ce-aşteptam/ că totuşi o să vină -/ plecam cu tot ce vream să-ţi dau,/ cu toat-a mea comoară…// Dar ai venit într-un sfârşit!/ ‘N-amurg căzuse ziua,/ dar încă noapte nu era -/ ora curgea ‘nainte -/ şi-astfèl, comoara ce-o strângeam/ la piept, s-o iau cu mine,/ putui s-o dau…” (I). Am citat chiar începutul cărţii, pentru că strategia relatării este devoalată încă de la început – de la apelarea  senzuală a feminităţii, supusă erodării în timp, se trece fulgerător la numirea în cheie simbolică a unei trăiri omeneşti fundamentale, îndrăgostirea între El şi Ea. Am scris cu majusculă identificările după gen ale protagoniştilor, pentru că, în Muntele Fericirilor, totul ţinteşte o apăsată reprezentativitate a condiţiei umane. Identitatea psiho-socială a personajelor centrale este extrem de vagă, biografiile lor sunt de tot ceţoase, fizionomiile configurează cu program Femininul şi Masculinul generice. Terestrul este transcens în celest. Pentru cititorul deja obişnuit cu maniera de a scrie a lui Cristian Tiberiu Popescu, este evident că autorul frecventează asiduu modelele arhetipale, misterele sacerdotale ale civilizaţiilor străvechi, tainicele rituri care leagă omul de Divinitate. Francezul Odon Vallet, cunoscut istoric al religiilor şi discipol al lui Mircea Eliade, scrie într-una dintre cărţile sale, Primele religii: „Din aceeaşi rădăcină indo-europeană dei, semnificând ideea de strălucire, derivă cuvintele latine deus ( zeu, cel care străluceşte) şi dies ( ziua, perioada luminoasă). Franceza, italiana, spaniola, româna şi portugheza au păstrat un vocabular care apropie diurnul de divin: ceea ce destramă întunecimea noastră este de esenţă supranaturală. După imaginea lui Zeus, zeul strălucitor al grecilor care domneşte în cer, orice divinitate pare să ilumineze viaţa aducând oamenilor o lumină asupra lumii şi o luminare a propriei lor persoane”; şi într-un alt loc „Fiindcă muntele fermecat este o moştenire a religiilor de la început, care vedeau în punctul acesta culminant o întâlnire a cerului cu pământul şi un loc ideal de cult. Cuvântul altar derivă de altfel din latinul altus, care înseamnă înalt, şi Biserica Catolică spune despre un sfânt canonizat că a fost înălţat pe altare. (…) Muntele are funcţia de a înălţa sufletul şi corpul persoanelor însemnate. Isus şi Mahomed şi-au încheiat viaţa pământească printr-o Înălţare la cer dintr-un punct înalt al Ierusalimului: Muntele Măslinilor în cazul celui dintâi, domul Stâncii în cazul celui de-al doilea. Ei prefigurează astfel mişcarea ascendentă a credincioşilor care se înalţă la cer după moarte. Dar Mesia şi Profetul se înscriu astfel într-o tradiţie bimilenară fiindcă, în vechea religie canaanită, muntele Măslinilor era deja un loc de cult şi domul Stâncii, sub numele de Muntele Moria, un altar de sacrificiu (conform tradiţiei biblice, Avraam a jertfit aici un berbec în locul lui Isaac)”. Ei bine, lumina care sfâşie întunericul creând cale pentru eliberarea spirituală, muntele care trebuie urcat pentru a obţine izbăvirea, jertfa (în cazul poemului de faţă, reciprocă!) care asigură răsplata prin salvarea celuilalt, toate acestea sunt întreţesute liric în textura Cânturilor din Muntele Fericirilor: „Ca ea voiam să fiu: înalt/ de-aici şi până-n ceruri,/ şi alb voiam să fiu, ca ea,/ şi dintr-o dată-n toate,/ şi-atunci, eu mâna am întins,/ ca să întâmpin cupa -/ nimica nu mă-nspăimânta,/ defel nu aveam teamă/ că-mi frige carnea, că ard viu,/ că mă topesc în scalda-i…// Era un rit – ştiut-neaflat -/ noi doi, podoaba lumii,/ întru acelaşi dus-întors:/ şi om şi dumnezeul;/ era un rit ce îl frângeam,/ precum frângi pâinea,-n două – / o parte tu, o parte eu,/ şi amândoi deolaltă.// Şi-atunci strig tare, sus, spre zări,/ spre piscu-adeveririi:/ Iubito, doar un lucru dă-mi –/ de-l dai, le dai pe toate!/ Dă-mi viitor! Dă-mi-l să-l pasc,/ cum ciuta,-n zori de ziuă,/ îşi paşte iarba fir cu fir/ şi bob cu bob de rouă!/ Iubito, dă-mi ce doar tu dai,/ căci tu-mi măsori ursita:/ dă-mi viitor! Din cupa ta/ să-l sorb adulmecându-l,/ dă-mi să-l aud cum vine-ncet,/ de-ajung să-l văd, poprindu-l!// Femeia de lumin-atunci/ spre mine-aduse cupa,/ da-n mâna ei era chiar ea,/ pe palmele-i întinse…// Mă-nfiorai… Mă străbătu/ îngheţul unui fulger…/ nu mai era un rit atunci,/ ci însăşi liturghia -/ şi-am înţeles că trupul ei/ coroana mea regală-i!” (XII). Frământarea cărnii este sublimată în patosul devoţiunii.

La sfârşit ne aşteaptă o surpriză. O carte de poezie – indiferent de „vocile” pe care şi le asumă poetul – este un monolog, un act devotic unidirecţionat. În Muntele Fericirilor însă ofranda poetului către „Delia Boroti”, inspiratoarea căreia îi este dedicată cartea, se întoarce la el ca ofrandă a Deliei către cel ce i-a dăruit. Ea-i răspunde într-o proză lirică şi cadenţată ca bătăile orologiului arhetipal, ce arată că ritualul s-a parcurs în întregime.

Desigur, ideea de întregime pe care volumul vrea s-o sublinieze se confirmă şi prin includerea celor 12 inspirate ilustraţii semnate de Ovidiu Dumitru, adevărate argumente ce susţin volumul. Cu această menţiune aş vrea să termin, deşi se cuvine să fie inclus aici şi un postfinal, pentru că în discursul somptuoas al Muntelui Fericirilor nimic nu are sfârşit: erosul trebuie înţeles ca iniţiere mistică şi mitică în vieţile de după viaţă.

Gabriel RUSU

Număr de vizualizări :922


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro