„Despre combustia spontană şi alte lucrări poeticeşti”

feb. 23rd, 2013 | By | Category: Postcard

Poetul, dacă este adevărat, are în gena sa întâlnirea obligatorie cu saltul mortal. Şi i se întâmplă aceasta cam de două ori în viaţă. O dată, când îşi ia avânt de la fizica trăirii ca să ajungă la metafizica poeziei. Altă dată, când, împins de firesc/preaomenesc orgoliu, încearcă să străbată distanţa de la singurătatea creaţiei la aplauzele recunoaşterii publice. Reuşita primului salt mortal nu implică şi izbânda celui de-al doilea. Uneori, deşi talent autentic dovedindu-se, poetul scapă prin ochiurile extrem de rare şi largi ale receptării (şi adulării?!) imediate. Din fericire, el nu îşi fracturează destinul scriitoricesc (pe cel „monden şi lucrativ”, eventual!), deoarece este prins în plasa recuperatoare, cu ochiuri dese din punct de vedere exegetic, a istoriei literaturii, chiar contemporane. Cred că Rodian Drăgoi nu s-a bucurat / se bucură de atenţia cititorilor, avizaţi sau simpli fideli ai lecturii, pe cât merită poezia sa. Poate că „vinovăţia” pentru această stare de fapt revine inhibiţiei provocate de laudele primite la o vârstă fragedă, tăcerii editoriale prelungite vreun deceniu şi jumătate, inabilităţii de a naviga zgomotos pe bolta vieţii literare – oricum , blamul nu poate cădea pe înzestrarea scriitoricească şchioapă sau pe lipsa de valoare estetică. Pentru că Rodian Drăgoi are o viziune poetică substanţială şi harul de a o rosti răspicat.

În Lumină de mireasă (Editura Muzeul Literaturii Române, 2007), o antologie de autor oleacă atipică, titlul primului ciclu de poeme constituie, el însuşi, un poem programatic, luminator pentru cosmosul liric al lui Rodian Drăgoi: „Un copil desenează o viaţă uriaşă pe ziduri” (p. 17). Există aici, în răspăr cu iluzia unui graffiti, ipostazierea lăuntricului accentuată exacerbat. Copilul / poetul, microcosmos în raport cu nesfârşirea, vede gigantesc existenţa şi îşi proiectează viziunea, cu violenţă, pe ecranele de fiecare zi ale comunităţii. Astfel, poemul devine manifest existenţial împotriva ignorării sale şi a ignoranţei colective. Poezia lui Rodian Drăgoi găzduieşte hiperbolizarea sinelui şi pledează pentru instaurarea dictaturii propriilor emoţii asupra realităţii care, spre a fi purificată, trebuie să treacă printr-un proces de metamorfozare intensivă. Se face simţită în texte o încrâncenare aproape inchizitorială la adresa falsului etic – prin efect de ecou, şi estetic. Dacă ar fi ca poetul să îşi aleagă semn de element primordial, bănui că preferat ar fi focul, flacăra care transformă reducând diversitatea anarhică a viului la esenţă. Antologia aceasta putea să poarte ca subtitlu, în descendenţa opurilor erudite d’antan de care o apropie miza şi nu demonstraţia, Despre combustia spontană şi alte lucrări poeticeşti, deoarece ne înfăţişează „pe viu” cum eul liric se aprinde instantaneu la contactul cu materialitatea existenţei şi arde până când cenuşa lui trasează pe solul paginii ideograma vieţii şi a morţii. Este clipa să citez: „Mă-ntorceam târziu acasă / prin lumină de mireasă / toată noaptea mă-ntorceam / toată noaptea n-ajungeam // când eram când nu eram / prins în hamuri tot trăgeam / carul greu de lacrimi plin / ştii că vin şi când nu vin // am ajuns n-aş fi ajuns / patul podidit de plâns / şi tu îngropată-n ieri / mirosea a nicăieri // m-am culcat n-am adormit / urla-n ceruri un cuţit” (Prin lumină de mireasă). Din real, tragicul se revarsă în vis, ca în trăirile fundamentale ale anticilor.

Spuneam că antologia în cauză este oleacă atipică. Şi asta pentru că poemele nu sunt datate. În acest fel, evoluţia poate fi numai intuită, nu şi cercetată prob. Am citit-o ca pe un jurnal de bord în care descoperirea noii geografii aboleşte cronologia, ca pe o odisee mofturoasă cu timpul. Şi poate că aşa a fost mai bine, perceperea schimbării la faţă stilistice fiind despovărată de conexiuni socio-istorice conjuncturale. La urma urmei, poemele sunt cele care jalonează o devenire. Căci este evident că între Dragoste şi Sub preşul de la intrare a fost lung urcuşul pe Golgota imaginară a scriiturii. Iată-l pe primul: „Un copil speriat şi flămând /îşi tăia o felie din lună // o fată cu adolescenţa în plete / a căzut visătoare în barca dragostei lui // cineva incrusta cuvinte urâte / în gardurile ude de întuneric // copilul a trebuit să-şi pună pelerina / pentru a se apăra de muşcăturile cuvintelor // după un timp a încercat / barca dragostei spre ziuă” (Dragoste).

Metafora este crudă, în sensul copilărelii neştiutoare de carte, amintita carte a vieţii şi a morţii. Gravitatea de tribună electorală supără urechea degustătorului de cuvinte cu adâncime, deoarece pare că viziunea este rostită ca şi cum simpla rostire şablonardă este suficientă pentru a impune oficializarea unui loc comun în postura de formulă de iniţiere. Se înfruntă „la vedere” răul cu binele, urâtul cu frumosul, păcatul cu absolvirea, aşa încât poetul pare pe vecie prizonier al unei dihotomii infantile. Ei bine, peste pagini multe, iată-l pe al doilea: „De o săptămână Ioana / e foarte bolnavă / nu mai coboară din pat / tuşeşte transpiră // nu ştie nimic despre mirosul / care a pătruns pe sub uşă / şi acum îi ronţăie fără grabă / papucii perdelele // întors de la farmacie cu buzunarele doldora de medicamente / intru în casă încet încet / să nu trezesc moartea ghemuită / sub preşul de la intrare” (Sub preşul de la intrare). Acum, în metaforă explodează o tăcere asurzitoare, cea a omenescului aflat la porţile extincţiei. Retorica taie carnea vieţuirii cu precizia unei săbii japoneze. Şi nu lamentaţii lăcrimoase ţâşnesc din incizia făcută, ci o durere viscerală, aidoma celei din care lumea s-a născut şi de care lumea va fi înghiţită. Rodian Drăgoi a învăţat să privească în ochi condiţia umană şi să ne-o povestească, parcimonios ca într-un haiku, cu demnitatea proprie gesturilor existenţiale fundamentale.

Între aceste două ipostaze de discurs liric, celelalte poeme consemnează / constituie etape de creştere, deopotrivă a conştientizării de sine şi a mărturisirii de sine. În Poveste întâlnim idilizare şi mirific, în linia unei mitologizări ţărăneşti a câmpiei (mixtura de tradiţionalism şi expresionism literar românesc a fost observată şi comentată de toţi exegeţii poetului): „Secerându-mi lanul de somn / crescut peste cântecul / verde al ierbii / o femeie îşi caută umbra / ascunsă în memoria cerului // dar ochii ei se fac peşti / şi înoată prin apele dorului până la copilul / care visează zâna închisă / în povestea de aur” (Poveste).

Emoţia se vrea transmisă prin înfrumuseţarea formală a descrierii spuse. Apoi avem un salt cognitiv, în Luna stă într-un picior şi respiră un cerc: „Luna stă într-un picior şi respiră un cerc / vântul încă e tânăr la mine în plete // şi corabia mea ca un nor rătăceşte / pe o apă crăpată de sete // pădurea stă rezemată de un cuc / mama poartă tot timpul cenuşa cu sine // şi întruna mă strigă dar strigătul ei / nu găseşte drumul care vine la mine // câinele meu de mult a murit / umbra lui mă urmează şi acum credincioasă // în grija ierburilor îmi voi lăsa trupul / şi mă voi întoarce acasă” (Luna stă într-un picior şi respiră un cerc). În sfârşit, metafora renunţă la a înfrumuseţa gratuit, la postura de simplist ornament şi, încercând să seducă absurdul, stârneşte, caută, identifică sensuri existenţiale. La fel stau lucrurile şi în Scriu aceste rânduri într-un tren: „Scriu aceste rânduri într-un tren / lângă mine stă mama bolnavă şi tristă // câmpia se întinde ca o blană de ren / aş şterge rugina de pe cer şi nu am o batistă // trenul aleargă nicăieri nu opreşte / oare câte veacuri trecut-au de când am plecat? // pasărea în aer putrezeşte / ploaia cade întruna ca un păcat // mereu mi se spune să am totuşi răbdare / drumul se zvârcoleşte în mine şi plânge // mi-aş dori să merg singur pe o cărare / şi trenul aleargă nicăieri nu ajunge” (Scriu aceste rânduri într-un tren).

În schimb, în Tata îşi duce oasele la moară apetenţa pentru explicativ şi fastuos de butaforie ciobeşte, din nou, ascuţişul de ghilotină al afirmaţiei tranşante: „Tata îşi duce oasele la moară / apoi îşi bate sângele în grindă // vântul doboară iar o întrebare / ninge tăcut şi alb dintr-o oglindă // o nuntă fără miri se-ntâmplă în pământ / prin lacrima mea trece o pădure // mă bea cu sete cel care nu sunt / cuvintele vin noaptea să mă fure” (Tata îşi duce oasele la moară). Primele două versuri sunt oricând antologabile, probă de puternică imagine emblematică, restul poemului figurând doar ca…figuraţie retorică.

Dincolo de astfel de opţiuni lirice nesigure, rare la începutul antologiei şi inexistente mai apoi, în ciclurile Duminică în Berceni şi Inedite, Rodian Drăgoi ni s-a dezvăluit ca un poet fascinat de abisuri existenţiale şi fascinant prin rigoarea cu care îmbină simbolul ideatic şi o magmatică emotivitate de sorginte muzicală.

Poemele din antologie sunt frumos şi înţelept flancate de un cuvânt al lui Marian Drăghici şi de o Prezentare făcută de Constanţa Buzea. Textele lor sunt calde şi exacte, în măsura în care exactitatea este încă o altă faţă a poeziei. Totuşi, este ceva în aceste texte care înnegurează bucuria poeţilor de a întâlni un poet – temerea că poezia autentică şi poeţii adevăraţi traversează o perioadă nefastă, invadată de kitsch opulent şi nonvaloare literară agresivă. În mare măsură, înclin să le dau dreptate. Dar constatarea nu trebuie neapărat să genereze stări de spirit pesimisto-fataliste. Timpul nu mai are răbdare cu oamenii, e adevărat, însă şi oamenii nu mai au răbdare cu vremurile. Şi le schimbă. Uneori, cu ajutorul unui poem: „Mâinile poetului s-au amestecat cu mâinile nenăscutului / şi cu mâinile mortului // cu mâinile copilului / şi cu mâinile bătrânului // cu mâinile soldatului / şi cu mâinile generalului // cu mâinile judecătorului / şi cu mâinile criminalului // acum poetul cu disperare îşi caută mâinile // dacă va greşi / cu mâna cui va scrie poetul de acum înainte?” (Mâinile poetului s-au amestecat cu mâinile nenăscutului). Cred că poemul acesta a fost / este / va fi citit de cel puţin trei oameni. Şi aşa mai departe. El este scris de Rodian Drăgoi. Care este un poet contemporan ce a fost / este / va fi citit de cel puţin trei oameni. Şi aşa mai departe. Hei, poezia adevărată nu moare şi nu capitulează.”

Gabriel Rusu

Număr de vizualizări :1499


2 Comments to “„Despre combustia spontană şi alte lucrări poeticeşti””

  1. geo galetaru spune:

    O cronică extrem de avizată despre un poet de o discreţie exemplară, dar de o valoare indiscutabilă, al cărui discurs liric surprinde prin limpezimea şi profunzimea imaginilor, ca şi prin palierul ideatic remarcabil care se degajă din această apetenţă necenzurată pentru construcţia metaforică eufonică.Poate că domnul Rodian Drăgoi (pe care-l urmăresc de mult şi cu care am fost coleg de număr într-un „Argeş” de acum un an-doi) va binevoi să-mi trimită un grupaj de poeme pentru un număr viitor al revistei pe care o voi edita începând cu luna martie a.c. Aştept un semn de bunăvoinţă din partea domniei sale, pe adresa de email: geogaletaru@yahoo.com. Cu sentimente fraterne, Geo Galetaru

  2. Rodian Drăgoi spune:

    Domnule Geo Galetaru,
    vă mulţumesc foarte mult pentru vorbele frumoase
    şi pentru invitaţia de a publica în revista pe care urmează să o editaţi.
    Cu cele mai bune gânduri,
    Rodian Drăgoi

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro