“După Revoluţie mulţi şi-au arătat adevărata faţă…”

feb. 24th, 2013 | By | Category: Dialogul de carte

Stela Covaci a publicat de-a lungul timpului volumele „Timpul asasinilor” (în colaborare cu Cezar Ivănescu), Editura Libra, 1997; „Ceasul utopiei” (poezii), Editura Axa,  2003; „Persecuţia. Mişcarea studenţească anticomunistă Bucureşti – Iaşi (1956-1958)”, Editura Vremea, 2006; „Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş”, Editura Tracus Arte, 2011. Andra Rotaru a dialogat cu Stela Covaci despre mărturisirile pe care le face prin intermediul acestor volume, dar şi despre prieteniile şi morţile literare. Interviul este preluat din revista Hyperion ultimul număr:

Cum au fost receptate cărţile dvs., dezvăluirile pe care le-aţi făcut? Aţi cunoscut numeroşi scriitori români, printre aceştia şi pe Nicolae Labiş, întâlnire care s-a produs în anul 1955, când aţi devenit colegi la Secţia de literatură şi critică a Facultăţii de Filologie din Bucureşti.

Atât eu, cât şi soţul meu, am fost ocultaţi. Nu vreau ca, după dispariţia mea, să rămână secrete în urma mea legate de acele vremuri ale comunismului. Cărţile pe care le-am publicat până acum au avut mare trecere în străinătate. Am primit telefoane din străinătate, din diasporă; aici, în România, doar câţiva au fost interesaţi de acele adevăruri. Sunt câţiva oameni care spun că, de exemplu, volumul despre Labiş prezintă doar varianta mea despre moartea lui Labiş. Sunt singura martoră şi nu am de ce să nu fiu crezută…am făcut puşcărie pentru toate acestea. În volumul „Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş” (Editura Tracus Arte) spun şi documentez ceea ce spun. În acelaşi timp, nu se ia în seamă, cartea este ignorată.

Eu am fost în mijlocul fenomenelor, ştiu foarte multe lucruri: despre tinerii scriitori şi studenţii de atunci. Am fost colegă de grupă cu Goma, unul dintre denigratorii mei şi ai soţului meu. Lumea e indusă în eroare. Labiş nu a fost niciodată prieten cu Goma, cum nici noi nu am fost, eu şi soţul meu, Aurel Covaci.

Aţi fost prezentă la festivalurile literare organizate în cinstea lui Labiş?

Niciodată nu m-au chemat.

Cum aţi reuşit să strângeţi atâtea amintiri, unele dintre ele dureroase, despre acele timpuri?

Am avut un obicei: mi-am făcut jurnal încă din liceu, la Dorohoi. Apoi, la facultate. Toate aceste însemnări au stat şi la Securitate. Ani de zile nu m-am mai uitat la ele, au constituit “corp delict”. Însă nu au găsit nimic: eram îndrăgostită, scriam poezii de dragoste. Am scris şi despre situaţia de atunci cu studenţii, dar prea puţin. Însă, nu am scris niciodată poezii cu partidul.

Securitatea a găsit până şi dosarul meu de creaţie, când m-au primit la secţia de la Şcoala de literatură, aprobat de Mihai Beniuc (preşedintele USR) şi de prof. Mihai Novicov. Mi-au aprobat dosarul de creaţie după două luni, pentru nişte poeme cu bunici, fabule etc.

Cum a fost la Facultatea de filologie de la Universitatea Bucureşti (Secţia de literatură şi critică literară, fostul Institut “Mihai Eminescu”)?

Îmi aduc aminte cu amuzament de seminariile de poezie ţinute de prof. Brătucu (un încuiat care respecta ceea ce i se spunea), pe care le-am făcut la secţia Facultăţii. Temele erau obligatorii. Îmi aduc aminte când stăteam în bancă cu Labiş, iar prof. Brătucu ne dădea să facem plan de creaţie pe primul trimestru. Ca să ne batem joc, făceam aşa: una epopee; eroul; Olga Bancic (erou comunist), râdeam, ne jucam de-a şcoala, subliniam subiectul şi predicatul…

Labiş şi Aurel Covaci au propus să analizăm şi poezia românească în cadrul seminariilor, de exemplu, Joc secund. Nici nu-l citisem atunci. Am rămas cu gura căscată când am citit-o, mi s-a părut foarte ermetică şi greu de descifrat. Ulterior am tot vorbit cu Labiş şi Aurel Covaci despre Ion Barbu (care era profesor de matematică şi pe care-l vedeam aproape zilnic). Labiş şi Nichita Stănescu au început în acea perioadă să meargă la Ion Barbu acasă, ţineau ascuns acest secret pentru că se temeau. Tot ce era interzis îi tenta, umblau prin anticariate, căutau cu febrilitate cărţi…Plus că omul vroia să cunoască. Găsiseră un anticar care le procura cărţi pe sub mână, Sterescu. El şi cu Aurel Covaci deţineau o bibliotecă de aproximativ 1500 de cărţi (care a fost confiscată).

Labiş începuse să se trezească de pe la 17-18 ani, citise deja Spovedania unui învins de Istrate, despre ce este comunismul în URSS, şi altele şi altele. Se făceau însă percheziţii foarte dese la Şcoala de literatură. Îi găseau cu volume care erau interzise: de Arghezi, de Kant…Unul dintre oamenii care l-a instruit pe Labiş, care i-a deschis nişte ferestre spre cultură, a fost Mărgărit.

Care a fost amploarea mişcării studenţeşti din `56 împotriva comunismului?Efectele ei…

Spre deosebire de alte ţări din jurul nostru, care au avut mişcări studenţeşti mai mult sau mai puţin intense (apogeul a fost în Budapesta), cea din România a fost foarte bine manipulată şi ascunsă, încât şi după Revoluţie nu sunt scoase în evidenţă materialele care există. Există şi la CNSAS mult mai multe documente decât cele care mi s-au dat şi arătat mie. În 2006 se împlineau 50 de ani de la Revoluţia din Ungaria, iar atunci au fost mari simpozioane la Budapesta. Eu tocmai atunci cercetam dosarul meu penal. Şefa arhivelor de la CNSAS mi-a spus că a venit cineva din partea ambasadei Ungariei care vrea să citească despre mişcarea noastră. I-a dat dosarul. Apoi s-a aşternut tăcerea.

Când a fost festivitatea de la Budapesta, singurul premiat şi remarcat, considerat disident şi implicat în mişcarea din `56 a fost Paul Goma (şi atât). De noi nici nu s-a pomenit. Este o problema serioasă aici: politica care se face de 20 de ani încoace este pentru desfiinţarea valorilor. Oamenii integri, care s-au implicat cu adevărat trebuie marginalizaţi, sunt prinşi într-un complot al tăcerii.

Desigur, s-au difuzat tot felul de lucruri negative. Un exemplu: am găsit în arhive o notă a Securităţii către cel care răspundea de Uniunea Scriitorilor – o listă cu scriitori care au făcut puşcărie politică. Erau vreo 42 de scriitori: cei mai importanţi trebuiau compromişi. S-a lucrat din greu la compromiterea lor.

Cum aţi reluat relaţiile cu lumea literară după perioada de întemniţare?

După închisoare (întemniţarea s-a produs la14 martie 1958) şi persecuţiile care au existat, am rămas absolut singură, fără nici un drept. Cu obligativitatea să ţin contactul cu ei. Mi-au dat un număr de telefon şi mi-au spus să raportez unde mă aflu în orice schimbare de traseu. M-au dat pe mâna unui căpitan, Prodan (nu ştiu dacă era numele adevărat), căruia trebuia să-i raportez şi să ţin legătura, dând, cum a dat toată lumea, o declaraţie la eliberare, că nu voi povesti nimic din ce mi s-a întâmplat, altfel existând pericolul de a fi rearestată. Pe mine m-au aruncat în stradă în luna august, pe 29, în hainele de iarnă în care am fost arestată. Aveam 23 de ani. M-au eliberat în august ca să nu găsesc colegi studenţi pe străzi, era vacanţă pentru ei.

A doua zi m-am dus la facultate, să scot o copie după foaia matricolă. Femeile de la secretariat ştiau de mine (eram un caz celebru), se uitau la mine ca la Lazăr care a înviat din morţi. Am înţeles că nu o să scap de Securişti toată viaţa când, de după uşile rotative ale facultăţii a apărut o siluetă care m-a prins şi a şoptit: “dacă te mai prind pe aici îţi rup picioarele!”

După acea zi teribilă am ajuns la gazda mea, apoi m-am îndreptat spre mama, în satul Rădăuţi-Prut, care nu mai există acum, a dispărut în inundaţii.

Ce s-a întâmplat când aţi revenit în Bucureşti?

Când am revenit m-am dus direct la secretarul organizaţiei de partid al raionului Lenin, de care ţinea Facultatea. I-am spus că sunt tânără, că vreau să mă reabilitez, iar singura formulă era să vii la munca de jos. După trei ani de lucru în fabrică, obţineai reabilitarea. Nu am obţinut reabilitarea, chiar dacă am obţinut şi calificarea…

Secretarul mi-a ţinut un discurs, mi-a spus că mă va trimite într-o fabrică de femei: Apaca (fostă Gheorghiu-Dej şi Tânăra gardă de tricotaj). Am ales Tânăra gardă. Îmi aduc aminte cuvintele lui: fii atentă, acum o să înveţi de la clasa muncitoare reguli de viaţă.

După trei ani de lucru acolo, am făcut cerere la Ministerul justiţiei, pentru a mi se oferi reabilitarea, dar am primit răspunsul negativ. După eliberare a fost aproape la fel de greu ca în puşcărie, supravegherea era continuă.

Mă aşteptau şi lângă morgă, acolo schimbam tramvaiul. Era oribil, când coboram din tramvai îmi tremurau picioarele, mă uitam la toate umbrele (când eram în schimbul de noapte). Câteodată mă aşteptau. Mă întrebau “ce ne-ai adus?” Iar eu le răspundeam “Ce să vă aduc? Nu mă văd cu nimeni…”

Cum l-aţi întâlnit pe Aurel Covaci, care avea să devină soţul dvs.?

Într-o noapte, tot datorită Securităţii, ne-am reîntâlnit! Eu stăteam în gazdă, în Dristor, pe str. Cogâlnic nr. 4. Găsisem o casă cu bucătărie de vară, cu curte. Securiştii mă avertizau prin prezenţa lor. Într-o noapte, în mai 1961, a stat unul toată noapte şi a zdrăngănit zăvorul porţii. Eu aprindeam şi stingeam lumina. Cred că dacă dădea un brânci la uşa aia, intra. În a doua seară, când reveneam spre casă, am fost mai atentă. Când am văzut o umbră venind spre mine am înlemnit. (Spaima este ceva de te doboară. Securiştii au lucrat pe noi, pe bietele noastre fiinţe care nu aveam de gând să răsturnăm statul…Asta înseamnă teroarea.) Umbra aceea era, însă, fostul coleg de facultate şi de puşcărie, Aurel Covaci. Avea o iubită prin părţile alea, se ducea şi el spre casă.

M-a invitat la o bere atunci, la restaurantul Secera şi Ciocanul, lângă Parcul Vitan. Atunci i-am povestit despre viaţa mea…

Ce aţi găsit la arhivele CNSAS în cei 4 ani în care le-aţi cercetat?

La Arhivele Securităţii sunt pământuri alunecoase, nisipuri mişcătoare. Arhiva este cenzurată o dată de SRI, o dată de CNSAS. Când am primit dosarele cu propria mea viaţă cenzurată m-am revoltat. Tot ce-i pot sfătui pe cei care cercetează arhivele, este să nu aibă încredere: sunt contrafăcute multe documente. E şi foarte greu să învinuieşti pe cineva, e chiar păcat, zicea Steinhardt, “să bănuieşti fără probe mari”. Mi se pare revoltător, însă, să nu mă întrebe nimeni cum a fost, când am atâtea documente, când ştiu atâtea lucruri. Sunt în viaţă!

După Revoluţie mulţi şi-au arătat adevărata faţă…Sunt dispusă oricând să fac dezvăluiri, dar să fie făcute şi susţinute!

Există scriitori care au fost compromişi de Securitate în mod voit…

În arhivele CNSAS am găsit şi “aşa-zisul” dosar de “informator” al lui Mihai Ursachi. Au încercat, printre alţii, să-l compromită şi pe Nichita Stănescu…Dacă Nichita ar fi luat atitudine la Europa Liberă sau în alte părţi, imediat l-ar fi înfierat.

Mihai Ursachi avea foarte mulţi informatori în jurul lui. O să citez câte ceva din dosarul lui:

“În `61 trecere frauduloasă a frontierei. Student anul II. Condamnat prin sentinţa nr…. la Craiova. Absolvent de Filologie la germană în `70. I se propune catedră, dar refuză . Profesor de limba germană la şcoală, dar cere ca şcoala să-i poarte numele. Trăieşte ca un ascet, în camera lui este murdar şi în permanenţă frig. Este preocupat periodic de diverese religii: budism, catolicism, ortodoxism, ca apoi să alterneze cu perioade de ateism complet. După aprecierile lui NELU, Mihai Ursachi are un caracter schizoid al gândirii, dublat de o inteligenţă deosebită şi de o cultură vastă, însă este un bizar în viaţa de toate zilele cât şi în unele creaţii literare. Convingerea informatorului este că e un bolnav mintal. La data de 25 octombrie 1971 a fost recrutat ca informator al organelor noastre. În perioada colaborării a dovedit lipsă de interes, furnizând material fără nici o valoare. Pe 9 februarie 1972 i s-a deschis dosarul de urmărire informativă, în urma unor date furnizate de Veronique.”

Cu alte cuvinte, l-au făcut “informator”! Au vrut să-l compromită…La fel, într-un mod aberant şi mincinos au încercat să-i compromită pe Doinaş, Caraion, Cezar Ivănescu, Aurel Covaci… Sunt toate false.

Au încercat să-l discrediteze şi pe Aurel Covaci…

În dosarul lui de la anchetă am găsit un document în care, în aprilie 58 (el a fost arestat în aceeaşi zi cu mine, pe 14 martie) a fost internat într-o stare foarte gravă la infirmerie. A fost foarte bolnav şi era perioada în care stătea în celulă cu Pandrea. Şi el şi Pandrea erau bătuţi noaptea (Aurel Covaci niciodată nu mi-a povestit asta.) Au fost chinuiţi rău şi Aurel a vrut să-şi vadă de viaţă apoi. Din cauza asta am stabilit, la căsătoria noastră, să nu ne împărtăşim anumite secrete unul altuia.

Multe lucruri nu le voi afla niciodată.

Aurel Covaci după moarte – nu a fost primit în Academia Română!

El e pe lista neagră ca mulţi alţii care sunt încă supravegheaţi (cât pot). Aurel a avut foarte mulţi duşmani, pornind de la invidie (în special pentru prietenia cu Nicolae Labiş). De când a fost propus şi de când a fost respinsă primirea sa în Academie (pe vremea când Zoe Dumitrescu Bușulenga care era vicepreşedintă) nu se mai vorbeşte despre Aurel Covaci şi nici nu mai reuşesc să reeditez cărţile scrise de soţul meu.

Am păstrat extrase din presa de atunci, când Aurel Covaci era considerat un fenomen. Edgar Papu spunea că Aurel Covaci „reprezintă un exemplu poate unic pe plan mondial. Cunoscător perfect al mai multor limbi romanice, germanice şi slave, […] a tradus aproape congenial cinci epopei sau poeme epice de mari proporţii, fiecare din altă limbă, şi fiecare în forma fidel originară. Pe lângă aceasta a mai tălmăcit, tot în versuri şi cu aceleaşi calităţi, numeroase piese de teatru, îndeosebi din baroc şi din romantism, precum şi mii de poeme lirice, începând din Antichitate şi până în ultima actualitate a veacului nostru. Nu mai luăm în consideraţie faptul că tot el a transpus unele proze româneşti de sute de pagini în limbile spaniolă şi engleză” (Edgar Papu).”

Nimeni la noi nu a reuşit înainte de el şi nici după el această performanţă a traducerii atâtor epopei. Alţii au intrat în Academie doar pentru o singură traducere, de exemplu George Murnu, care a tradus  “Iliada” și “Odiseea”, de Homer.

*

Stela COVACI (n. Rădăuţi-Prut, j. Botoşani, 13 martie 1935), fiica Eleonorei (n. Râşcanu), brodeză, şi a lui Pantelimon Pogorilovschi, inginer agronom din Lipcani (j. Hotin, Basarabia), cu merite profesionale deosebite (decorat de Regele Carol II, înainte de 1940, iar de sovietici cu Premiul Lenin, după 1955). Soră cu Ion Pogorilovschi, brâncuşolog (Premiul Academiei Române). Membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.

Studii: Liceul “Regina Maria”, Dorohoi (1950-1954), Facultatea de Filologie Bucureşti, Secţia Literatură şi Critică Literară (fosta Şcoală de Literatură “M. Eminescu”), întreruptă în ultimul an de studii, fiind arestată şi condamnată de comunişti pentru “delict de uneltire contra ordinii sociale” (Cod Penal, art. 209), într-un proces intentat unui grup de studenţi apropiat lui Nicolae Labiş, considerat lider. I se refuză reabilitarea şi continuarea studiilor după eliberare (1959). Activitate socio-culturală: muncitoare/funcţionară la diverse unităţi de producţie din Capitală, colaboratoare (creatoare – modă) în cadrul Fondului Plastic (1959-1989). Colaboratoare la presa scrisă literară. Căsătorită cu Aurel Covaci, poet şi remarcabil traducător (din 14 limbi străine), cu care are doi copii: Laura – artist plastic consacrat şi Andrei – muzicolog, romancier apreciat. Opera: Timpul asasinilor (în colaborare cu Cezar Ivănescu), Editura Libra, 1997; Ceasul utopiei (poezii), Editura Axa,  2003; Persecuţia. Mişcarea studenţească anticomunistă Bucureşti – Iaşi (1956-1958), Editura Vremea, 2006; Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş, Editura Tracus Arte, 2011.

Referinţe critice: “Două zile prelungite mult în noapte am fost robul lui Cezar Ivănescu şi al Stelei Covaci prin Timpul asasinilor. Cumplită carte!” (Stefan Fay, 1997); “Persecuţia, cartea Stelei Covaci, se citeşte cu sufletul la gură şi înfiorare, ca un roman poliţist.” (Doina Jela); “Persecuţie, o carte, în felul ei, cutremurătoare.” (Eugen Simion).

*

Aurel COVACI (13 februarie 1932, Oradea – 18 mai 1993, Bucureşti) a fost – după cum a spus Cezar Ivănescu – “cunoscător a paisprezece limbi străine, unul dintre cei mai mari traducători pe care i-a avut cultura românească din toate timpurile.” După ce îşi face studiile liceale la Beiuş şi Oradea (1942-1950), Covaci se angajează, la Bucureşti, ca redactor la revista „Flacăra” şi ulterior la „Contemporanul” (1951-1954), câţiva ani fiind concomitent şi cursant la Şcoala de Literatură „M. Eminescu”, pe care o urmează în două serii (1951-1953, 1954-1958). Denunţat că la 15 septembrie 1956, în casa sa, la o întâlnire studenţească, au avut loc discuţii „duşmănoase”, Covaci este arestat în martie 1958, anchetat şi condamnat pentru „crimă de uneltire împotriva ordinei sociale” la trei ani de detenţie, din care a executat doi. În 1965, serviciul de cadre al Universităţii din Bucureşti îi respinge cererea de reînmatriculare în anul al patrulea, astfel că rămâne cu studiile neterminate. Debutase înainte de detenţie ca traducător, cu Ţara Muravia de Andrei Tvardovski (1954), urmată de alte câteva transpuneri din poezia sovietică, şi abia peste mai bine de un deceniu, la recomandarea lui Tudor Vianu, va traduce şi publica Lusiada de Camoes (1965).

A fost de mai multe ori distins cu premii ale Uniunii Scriitorilor: în 1971 pentru William Carlos Williams, Poeme şi C. Alvaro, Întâlniri în dragoste; în 1975 pentru Tirso de Molina, Teatru; în 1983 pentru dramaturgia lui Pierre Corneille şi Lope de Vega.

Traduceri: A.T. Tvardovski, Ţara Muravia, Bucureşti, 1954; K. Simonov, Versuri alese, Bucureşti, 1955; Antologia poeziei sovietice, Bucureşti, 1955 (în colaborare); Luis de Camoes, Lusiada, prefaţă de Ovidiu Drimba, Bucureşti, 1965;  W.B. Yeats, Versuri, prefaţă de M. Miroiu, Bucureşti, 1965; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihaela Anghelescu-Irimia, Bucureşti, 1996; G. Basile, Pentameronul sau Povestea poveştilor, prefaţă de Petru Creţia, Bucureşti, 1967; John Keats, Versuri, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, 1969; Torquato Tasso, Ierusalimul liberat, prefaţă de Ovidiu Drimba, Bucureşti, 1969; T.S. Eliot, Poeme, prefaţă de Nichita Stănescu, Bucureşti, 1970; Don Francisco de Quevedo y Villegas, Don Pablos Buscon şi alte povestiri, prefaţă de Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, 1970, Versuri, prefaţă de Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, 1970; Marina Ţvetaeva, Poezii, prefaţă de A.E. Baconsky, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Ioan Covaci); W.C. Williams, Poeme, prefaţă de Petru Popescu, Bucureşti, 1971; Corrado Alvaro, Întâlniri în dragoste, I-II, Bucureşti, 1971; Guillermo Diaz-Plaja, Federico Garda Lorca. Opera lui şi influenţa ei asupra poeziei spaniole,Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Virgil Athanasiade); Jose Hernandez, Martin Fieno, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, 1972; John Milton, Paradisul pierdut, prefaţă de Petre Solomon, Bucureşti, 1972; H. Kahlau, Motanul încălţat, Bucureşti, 1973; O.R. Castillo, Jertfa sărutului, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1973; Pablo Neruda, Mătasea şi metalul (poeme de dragoste), Bucureşti, 1973; Ernesto Sabato, Despre eroi şi morminte, prefaţă de Darie Novăceanu, Bucureşti, 1973; ediţie îngrijită de Angela Martin, prefaţă de Paul Alexandru Georgescu, Bucureşti, 1997; Antologie de poezie neerlandeză, olandeză şi flamandă, ediţie îngrijită de Venera şi Al. Urechia, prefaţă de Garmt Stuiveling, Bucureşti, 1973 (în colaborare); Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Musafirul de piatră, Bucureşti, 1973, Teatru, prefaţă de A. Ionescu, Bucureşti, 1975; Jose Marti, Versuri, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1974; Evgheni Baratînski, Lirice, Bucureşti, 1974; David Kugultinov, Asemeni soarelui, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1975; Antologia umorului spaniol, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Paul Alexandru Georgescu); A. Neto, Simfonia speranţei, Bucureşti, 1977; Chr. M. Wieland, Oberon, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Laura Dragomirescu); Carl Sandburg, Oamenii, da, oamenii!, Bucureşti, 1981; Corneille, Teatru, ediţie îngrijită de Vasile Covaci, introducere de Romul Munteanu, Bucureşti, 1983; Lope de Vega, Peribanez. Fuente ovejuna, prefaţă de A. Ionescu, Bucureşti, 1983; Byron, Opere, I, ediţie îngrijită de Lia-Maria Pop, introducere de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Petre Solomon şi Virgil Teodorescu); J.A. Goytisolo, Paşii vânătorului, prefaţă de A. Ionescu, Bucureşti, 1986; Împlinire (Florilegiu de poezie lituaniană contemporană), prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1988; Sitakant Mahapatra, Violenţa paşnică, Bucureşti, 1991; Edgar Wallace, Omul de la „Carlton”, Bucureşti, 1992; Sven Elvestad, Omul care a jefuit oraşul, Bucureşti, 1992; Ostend Sjostrand, Cel mai îndepărtat liman, ediţie bilingvă, prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1993; Henry Miller, Tropicul Cancerului, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Carmen Paţac şi Antoaneta Ralian); Ivan Kotlearevskyi, Eneida, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Ioan Covaci).

Număr de vizualizări :2505


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro