„După ce toate pier, după ce se sfârşeşte destinul nostru, ca fiinţe simbolizante, rămâne doar dragostea”

ian. 20th, 2013 | By | Category: Dialogul de carte

La Editura Limes a apărut în anul 2012 volumul de poezii „Nimicitorul”, semnat de Aurel Pantea. „Aurel Pantea scrie chiar dinlăuntrul senzaţiei de neantificare şi face filmul acut, clinic al acesteia. Rapoartele sale nici nu mai sunt rapoarte de angoasă, ci transmisiuni în direct ale descompunerii, ale putrezirii fiinţei, ale degenerescenţei lente şi implacabile. Senzaţia acestei lentori a detracării e atât de profundă şi de temeinic aşezată încât nici nu mai produce spaime: ea doar se reproduce. Calm, de-a dreptul ataraxic, poetul notează doar progresia agonică a acestei dezagregări şi face reportajul cangrenării lumii, al climatului de exterminare prin vidare lentă. Nimicitorul lui Aurel Pantea nu e un cavaler al apocalipsei ca spectacol dramatic; e un virus al fiinţei, o insinuaţie malefică şi concretă a descompunerii. El nu procesează o tragedie, ci doar o agonie. Una atât de detaliată în senzaţii încât nu-i de mirare că la capătul ei stă, cu necesitate, o rugăciune terifică, de o necruţătoare autenticitate.” (Al. Cistelecan) Andra Rotaru a dialogat cu Aurel Pantea, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Puterile cuvântului lăcătuit” ar trebui bine păstrate. Ce se întâmplă atunci când lumea le respectă?

Limbajul posedă, în intimitatile lui, energii distructive. Ceea ce noi numim limbaj e doar o epifanie eufemizată a acestor energii. În intimităţile sale, limbajul e foarte aproape de puterile latente ale tăcerii. Poetul nu respectă limbajul, aşa cum este dat tuturor, el violentează  întruparea îndeobşte a limbajului, el e un explorator al puterilor limbajului. E ceva divin/ demonic în limbaj.

Personajul s-a împăcat cu ceea ce i se oferă, iar asta îi scade din vitalitate: “a vorbi despre alţii e scriitură fadă pe ziduri”. Revolta există, însă, şi în stare pasivă.

Poetul, se ştie, e un explorator al sinelui. Acolo găseşte toate traseele umanului. El nu poate vorbi decât despre acest sine. În această realitate lăuntrică, găseşte eboşe, proiecte ratate, germinaţii ale altor existenţe. Cum să vorbească despre alţii, chiar aşa e, a vorbi despre alţii e scriitură fadă pe ziduri. Poetul îi găseşte pe ceilalţi în epifaniile sinelui.

Personajul observă ceea ce e în jur, fiind prins în propria-i muţenie. Accentul trece dinspre limbajul extrovert, înspre cel introvert; “sunt rezident într-o patrie inflamată de mesaje”. Salvarea nu se petrece mistic, ci “din lăuntrul meu urcă spre ceruri/ bestia învingătoare”. O aşteptare febrile a revitalizării, într-o altă lume?

Patria inflamată de mesaje e o realitate ocultată de sensuri secundare. O formă a exilului. Patria spiritului poetic, păstrându-mă în acest termen, e fascinantă şi ameninţătoare. Ea e o formă agresivă a limbajului. Ca în cenzura visului, spiritul poetic eufemizează această agresiune.

“Vorbele mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău” Din ce a luat naştere “sămânţa nimicitorului”?

Fragmentele citate de dumneavoastră, descripţii, în fond, ale relaţiei cu energiile de neformalizat ale sinelui, în intâlnirile sale cu limbajul, sunt ilustrative. Spiritul poetic , se ştie, e realitate morfogenetică. El are funcţie eufemizantă. Potenţialul său morfogenetic nu denaturează, dar temperează necunoscutul din limbaj. Spiritul poetic a fost definit ca „principiu formal”. Rostul acestui principiu formal e să dea formă la „ceva nelămurit”. Întâlnirile principiului formal cu nelămuritul fac poemul. Pe de altă parte, deşi, în aceste întâlniri, spiritul poetic are credinţa că epuizează semantismele nelămuritului, când poemul devine obiect estetic, constată că nelămuritul a rămas intact. Astfel, se scrie poem după poem. În profunzimile vieţii noastre lăuntrice, există ceva neinteresat de formă. Forma e eufemizantă şi ocrotitoare, dar ne subliniază fără milă exterioritatea. Spiritul poetic, agent formalizant, are intuiţia potenţialului nimicitor al acestor profunzimi. De recitit epistola către Corinteni a Sfântului apostol Pavel (cap. 13). Destinul nostru e să ajungem facie ad faciem  cu o realitate transformală, cu sacrul, în fond. Trăind per speculum in aenigmate, trăind simbolic, n-avem acces total la aceste profunzimi. După ce toate pier, după ce se sfârşeşte destinul nostru, ca fiinţe simbolizante, rămâne doar dragostea. Până atunci, să ne urmăm destinul în patriile noastre fatal formale. Vivat nisus formativus!

Număr de vizualizări :2188


2 Comments to “„După ce toate pier, după ce se sfârşeşte destinul nostru, ca fiinţe simbolizante, rămâne doar dragostea””

  1. […] cadrul evenimentului, Aurel Pantea a primit premiul Asociaţiei Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare (ARIEL) pentru […]

  2. […] cadrul evenimentului, Aurel Pantea a primit premiul Asociaţiei Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare (ARIEL) pentru […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro