Oana Lăzăroiu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un amplu text despre expoziţia „Geschichten im Konflikt: Das Haus der Kunst und der ideologische Gebrauch von Kunst 1937-1955” de la Muzeul Haus der Kunst din Munchen, deschisă publicului în perioada 10.06.2012-13.01.2013. Redăm integral textul:
“Modernism is now verboten” e un articol apărut în iulie 1937 în The New York Times despre expoziția “Entartete Kunst”, în House of German Art, din München.
Cu gândul la arderea cărților lui Freud în Germania nazistă (însuşi medicul neuropsihiatru evreu austriac constata la vremea aceea că a fost dezirabil să fie arse doar cărţile sale şi nu a ars odată cu ele), mă împing în autobuzul 100 ruta Museenlinie şi fac prima oprire la actuala Haus der Kunst, în aflarea acestei povești negre.
Descopăr Haus der Kunst, în partea sudică a Englischen Garten – unul din cele mai mari parcuri din oraș – în Prinzregentenstraße 1, ridicată între anii 1933-1937 după planurile arhitectului preferat de către Adolf Hitler, Paul Ludwig Troost, în stil neoclasic, regimul de înalțime fiind P+1 și având în componență șase saloane, împărțite în număr egal pe fiecare etaj. O adevărată carne digitală în care, în perioada 10.06.2012 – 13.01.2013 poate fi vizionată expoziția „Geschichten im Konflikt: Das Haus der Kunst und der ideologische Gebrauch von Kunst 1937-1955”. Această ultimă perioadă este reprezentativă pentru evoluția ideologică, culturală, socială și politică a Germaniei. În regimul nazist toate aceste domenii erau controlate și aprobate de către Führer. Arta abstractă și cea de avangardă a fost scoasă din muzee și expusă în manifestări speciale drept entartete Kunst [artă degenerată], fiind ridiculizată.
Marcarea celor 75 de ani de existență a clădirii, care a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial, îl are invitat pe artistul de origine elvețiană, decan al Facultății de Artă și Design din Kassel, Christian Philipp Müller, care a încercat conceptual să reconstitue drama acestui spatiu germanofon. Pe treptele interioare care conduc la galeria Nordică de la etaj, un colaj audio redă vocea Führer-ului, din scena antologică a ciocanului. Mânată de credința că în tot ce exista putem recunoaște două principii, cel creator și cel distructiv, îmi continui drumul în căutarea părţii creative. În unul din saloanele de la etaj este amenajat un teren de baschet, prin care vizitatorul este provocat la acțiune, creează o anumită vitalitate în acel spaţiu senzorial răcoros, iar sunetul-afect dispăruse din acest spatiu contemporan – înțelesesem cine era câștigîtorul partidei de baschet. Trebuia să particip! Proiecțiile video atârnate pe fiecare panou de baschet erau din perioada 1945-1955. În perioada postbelică acest salon își regăsise vitalitatea printre ofițerii armatei americane, sub denumirea “DA Civilians Fine Customer Service” transpusă în seri dansante, seri de jazz, magazine cu vânzare. Impetuos în salonul alăturat se afla printat întregul discursul de la inaugurarea spațiului expozițional german de către Adolf Hitler, conducătorul nazist care era împotriva artei moderne și din cauza căruia multe lucrări ale artiștilor Max Beckmann, Wilhelm Lehmbruck, Hans Haacke, Wassily Kandinsky, Paul Klee au fost confiscate și vândute drept artă decadentă. După căderea celui de-al Treilea Reich, lucrările artiștilor și-au găsit în mare parte drumul spre Bavaria, accesibile astăzi publicului larg. Aici aș aminti lucrarea Badekabine(grün), 1937, a lui Max Beckmann, confiscată și vândută în 1941 colecționarului de „artă degenerată”, de origine germană, stabilit la New York, Curt Valentin. Max Beckmann, un “cultural Bolshevik” în opinia lui Adolf Hitler, demis din funcția didactică de la Școala de Artă din Frankfurt, a trăit în sărăcie, în exil auto-impus în Amsterdam. Deși debutul său coincide cu afirmarea expresionismului antebelic, în lucrările (picturi, gravuri) artistului se regăsesc influențe impresioniste. Este preocupat de imagini din viața contemporană, în care se consumau drame individuale sau colective, suprafețe controlate prin studiul culorii. Sculptura Große Kniende a lui Wilhelm Lehmbrucks, un simbol în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru libertatea artei în Europa, a revenit în atenția internațională în cadrul primei expoziții „Der Blaue Reiter” organizată de Ludwig Grote, în 1949, după „Entnazifizierung” a celui mai important spațiu expozițional din Germania de Sud, redenumit în 1946 în Haus der Kunst. Acest nud feminin, cu o formă alungită, într-o poziție de supunere, îngenuncheată, redă brutalitatea autentică. Cea mai mare parte a sculpturilor lui Lehmbruck tratează corpul uman și sunt influențate de naturalism și expresionism. În această retrospectivă complexă și complicată se aduce în atenția vizitatorului soarta avangardei și la nivel european prin lucrarea marelui sculptor spaniol Pablo Picasso, Guernica – o icoană antifascistă, simbol al artei moderne, expusă pentru prima dată în 1955 în House of German Art, din München.
Răbdarea în prezent cât poate să reziste? … a fost tema cu care am încercat să-mi răsfăț mintea, având în câmpul vizual alăturat un cocktail Smooth Criminal, servit în barul Goldene Bar din incinta acestui spaţiu multifuncțional, și multe pliante ale evenimentelor care aveau loc în săptămâna respectivă. Trebuie menționat că pentru această aniversare a 75 de ani de la înființare, designul interior și arhitectura au fost readuse la planurile inițiale din 1937, pereții având un fundal auriu, picturile murale ale profesorului Karl Heinz Dallinger au fost restaurate, de asemenea și hărțile, cu locurile de proveniență ale vinurilor și băuturilor spirtoase servite în acest bar. Atmosfera este completată de un minimal în surdină, repetitiv, aparent monoton, care-ți induce aceeaşi stare a senzațiilor subiective, un sunet strident și rece care-ți explorează inconștientul.
Un pliant viu colorat în stil Pop-Art îmi atrage atenția. Adresa Thereseienstraße 35 A, în nord-estul arealului cu cele trei pinacoteci, Museum Brandenhorst. Un proiect al arhitectului berlinez Sauerbruch Hutton, cu o fațadă multicoloră, stratificată vertical, îndeplinind funcții diferite, gândite pentru protejarea lucrărilor, o adevarată colecție de camere în interior, pereți albi înregistrând o medie de 9 metri înălțime între etaje, conectate printr-o scară lambrisată cu stejar, beneficiind de săli cu o suprafață de 4500 m², destinate special lucrărilor artistului american CY Twombly (25.04.1928-05.07.2011). Arta lui CY Twombly este o combinație sensibilă de text, liric și imagine, el fiind reprezentantul generației care a înlocuit expresionismul abstract. Este un limbaj viu, influent vizual. Dacă Haus der Kunst nu beneficiază de o colecție proprie, Museum Brandenhorst, condus de Udo și Anette Brandenhorst, deține astăzi peste 700 de lucrări, dintre care peste 60 sunt semnate de CY Twombly – picturi, sculpturi și desene, fiind astfel a doua cea mai importantă colecție pe plan mondial. Atașarea de acest artist se explică nu doar prin faptul ca soții Brandenhorst își îndreaptă atenția spre arta contemporană, ei fiind interesați și de cooperarea dintre pictori și poeți. Acest lucru este ilustrat în impresionanta operă Roses (Untitled) (2007), constând în şase picturi realizate la o înălţime de 185,5 cm și pe care se pot observa intervenții scrise de mână, reprezentând linii întregi de poezie ale lui Rainer Maria Rilke. Pânzele mari absorb vicisitudinile lumii, dezvăluind doar aroma esenţei vieţii. Haiku-urile poetului sunt originale, variate în surse de inspiraţie, bogate vizual, care prin nenumărate tehnici tratează viaţa, ciclurile ei, existenţa umană. Pe de o parte senin, relaxat, pe de altă parte experimental, îndrăzneţ într-o sinergie perfectă cu formele cromatice pictate, evocându-se sentimentul deplasării în același mod.
Contemporan cu CY Twombly, este Jeff Koons născut la 21.01.1955, un artist american, considerat a fi un urmaș al lui Andy Warhol, fiind cunoscut pentru reproducerile la scară largă a unor obiecte banale. Maniera sa este bazată pe concepte, folosind de cele mai multe ori materiale de factură neconvențională, bazate pe o cromatică pură, intensă, arta lui fiind considerată de multe ori un kitsch, având o atitudine comercială de factură cinică. Lucrarea deținută de soții Brandenhorst se numește Amore (1988) și reprezintă un bibelou, o imagine reală a unui ursuleț de 80 cm înălțime, așezat pe un platou din porțelan, frumos decorat, cu o inimioară-n mână, pe care se poate citi mesajul, te iubesc, având o bavețică inscipționată cu amore, trei cârlionți blonzi pe frunte, ochi albaștri și gropițe-n orbaji. La prima vedere îți trezește un sentiment de duioșie, iar poziționat pe un platou, parcă l-ai mânca de scump ce e – mesajul, însă după cum susține Koons, lipsește în general din lucrările sale.
În subsolul muzeului, în aceeași încăpere cu lucrarea lui Koons, este expus unul dintre artiștii contemporani care se bucură de un succes internațional, născut în 1965, britanicul Damien Hirst. Hirst este un artist foarte controversat, maniera sa de exprimare este una dură, de obicei tratând cu umor sau ironie teme existențiale: viața și moartea, sexul și dragostea. Poți să-l critici sau să-l apreciezi, oricare dintre variante ar fi aleasă, numele lui are o sonoritate puternică în publicații, poate și datorită faptului că prin inovație a reușit să fie astăzi considerat cel mai bogat artist în viață. The Cure / Parannus reprezintă de la distanță un tablou simplu, cu rame și fundal de oglindă, prin geam observându-se diferite forme, într-o gamă largă cromatică. Dacă analizezi dintr-o cadru apropriat, poți identifică peste 1.000 de pastile, care amintesc de rafturile farmaciilor, pe care sunt aliniate, pe tipuri de afecțiuni, perfect, produsele medicamentoase. Legătura pe care vrea s-o realizeze Hirst în lucrarea sa, este că pentru fiecare boală există o pastilă, cu ajutorul căreia bolnavul se va reface. Este o dorință de a liniști privitorul că orice boală are un leac, astfel că nimic rău nu ţi se poate întâmpla – artistul a concluzionat că evoluția în medicină oferă un tratament medicamentos pacientului, astfel că suprimarea durerii este egala cu numărul pastilelor, care-i compun lucrarea.
În aceeași manieră controlată lucrează și contemporanul său Alex Katz, un artist născut în 1927, în Brooklyn, New York. Anii săi de studenție au fost în perioada de glorie a expresionismului abstract, dezvoltând cultura petelor de culoare pe pânze mari, cromatic modulate. Caracteristic pentru acesta sunt portretele de mărimi diferite, expresii detașate de sentimentalism și peisajele asemenea unui pastel. City Landscape (1995) face parte din colecția soțiilor Brandenhorst și este un peisaj static, o imagine dintr-o pădure, pe-nserate, reprezentând forme zvelte ale copacilor în lumina difuză a mărețului astru. Este o formulare alegorică a orașului lipsit de viață, distanțele apreciate în detaliu, încărcat de construcții din ce în ce mai înalte, variind în forme, exprimând o temere de-a lui Katz, că intervenția omului, chiar și cea accidentală, este redusă la zero. Maniera lui Katz este una curată, redusă la strictul necesar, asemănătoare cu cea a unui stencil.
Rămânem tot în perioada Modernă, mai exact ceea ce numim astăzi Pop Art, în care-i oferim 15 minute de celibritate artistului de origine americană, Andy Warhol. Acesta și-a început cariera ca ilustrator de modă al revistelor și publicațiilor de lux, apoi și-a extins activitatea de grafician de obiecte, până la producător de muzică și film. Arta lui Warhol a fost întotdeauna influențată de reproducere, precum reproductibilitatea obiectelor, imaginilor de zi cu zi, banalului, devenind un maestru al serigrafiei indirecte. Acesta copia motive din reviste și publicații, le filtra, apoi le transforma, încercând să le ridice la nivel de artă. Din acest motiv el s-a confruntat de multe ori cu acuzații de plagiat. Pentru seriile de Triple Elvis, Round Marilyn, Self-Portrait, Andy Warhol a preferat culori luminoase acrilice și contraste puternice, reușind astfel să-i confere lui Marilyn Monroe un chip angelic, nobil, lipsit de pufoșenii roz, aducând trăsăturilor religioase. Dintre lucrările deținute de colecția Brandenhorst amintesc Eggs (1982), Knives (1981-82) și Still-Life (1976). Cea din urmă este un studiu reprezentativ epocii socialiste, ilustrând secera și ciocanul, simboluri ale muncii și țăranilor. Acest joc de roșu-negru sugestiv pentru viață și moarte.
Din literatura de specialitate reiese faptul că Andy Warhol, era o persoană introvertită, timidă, el însuși afirmând că și-ar dori sa fie o mașină – un obiect, înțeles și admirat din exterior și apreciat pentru funcționalitate. Urmărindu-i evoluția, artisul a reușit să se “convertească” într-un “Sphinx ohne Geheimnis” [=Sfinx fără secrete] aprecia scriitorul Truman Capote, al scenei new yorkeze. Interesantă este și legătura lui Warhol cu renumitul brand de încălțăminte, Converse, în urma căreia a realizat și o lucrare, expusă în Pinakotheke der Moderne, Converse Extra Special Value (1985). Tot la capitolul transformare, lucrarea lui Warhol Torso (1977) expusă în această perioadă în Pinakotheke der Moderne, din al treilea cel mai mare oraș din Germania, atestă orientările sexuale ale artistului spre sfârșitul vieții.
Sigmar Polke (13.02.1941 – 10.06.2010) un fotograf și artist de origine germană, a studiat pictura la Academia de Artă din Düsseldorf. Împreună cu colegul său Gerhard Richter și Konrad Fischer-Lüg, a fondat, în 1963, Realismul Capitalist – un răspuns european la Pop Art-ul american. Polke a lăsat moștenire peste 400 de lucrări, realizate în diverse stiluri, sub alte forme de exprimare, urmărind însă critic ideologiile stabilite. În 1953 Sigmar Polke fuge din Republica Democratică Germană (R.D.G.) în Republica Federală Germania (R.F.G.) unde continuă lucrul independent prin tehnici de pictură experimentală, transmițând un mesaj critic față de societate. Muzeul Brandenhorst deține 15 lucrări din diferite perioade ale artistului, pentru a acoperi anii de evoluție ai artistului. Aici menționez Reh (1968), Liberte, Egalite, Fraternite (1988), Die drei Lügen der Malerie (1994). Polke a traversat perioada în care lucrările colegilor săi au fost catalogate drept “artă degenerată”, realizând o lucrare intitulată Entartete Kunst (1983), o evidentă represiune vizuală istorică.
Unul dintre profesorii lui Sigmar Polke, de la Academia de Artă din Düsseldorf, a fost Joseph Beus. Activitatea extinsă a lui Beuys cuprinde patru domenii principale: munca fizică în aria artistic tradițională – picturi, desene, obiecte, instalații, performance-uri, acțiuni în teoria artei – predare în calitate de profesor, îndrumător, precum și activitățile sale social politice în partidul Die Grünen [=Partidul Verde]. Artistul de origine germană și-a început cariera imediat după absolvirea Școlii Naționale, în 1941, când s-a înrolat voluntar în perioada războiului 1941-1945, pe frontul de la Sewastopol, Ucraina și Foggia, Italia. În această perioadă au luat naștere schițele și desenele sale redând viața ostașilor. La vârsta de 25 de ani își începe și studiile, schimbând multe clase, ajungând în 1951 să fie desemnat de către Ewald Mataré Meisterschüler. Alături de acesta are o evoluție semnificativă, concretizată prin expoziții individuale până la vârsta de 37 de ani, când decide împotriva dorinței profesorului său, Mataré, să-și depună candidatura pentru un post de profesor la Catedra de Sculptură monumentală din cadrul Academiei de Artă din Düsseldorf. În calitate de profesor era riguros, sever, conștiincios, intrând la scurt timp în conflict cu Ministrul Educației, Johannes Rau, din dorința de a schimba metodologia de admitere pentru cei care-și doreau să studieze artele. Din această poziție a început seria de happening-uri, acțiunile cu caracter simbolic și cele încadrate în perioada Fluxus. În paralel cu determinarea sa pedagogică, pe plan internațional notorietatea sa era în creștere cu ajutorul colecționarului Karl Ströher, care a atras toată mass-media asupra sa, în momentul în care a vândut o colecție importantă de expresionism și a achiziționat portofoliul Beuys urmând a-și completa noua colecție de Pop Art. Acesta a fost momentul de conștientizare, care datează până-n zilele noastre: Joseph Beuys – unul dintre cei mai mari artiști ai sec. XX și un omolog a lui Any Warhol. Sculptura expusă în Pinakotheke der Moderne este intitulată Das Ende des XX. Jahrhunderts (1983)[=sfârșitul sec. XX] și este compusă din 44 de blocuri, realizate din bazalt, zgură, filț, având dimensiuni aproximative 48 x 150 x 48 cm. Stâlpii de bazalt sunt răspândiți într-o cameră, pe teren plat. Observatorul practic stă în fața unor situri arheologice, care provoacă multe emoții și întrebări. Prima impresie este a unui puzzle, fiecare bloc fiind poziționat individual, o imagine tulburătoare mentală, răcoroasă. Forma circulară însă creează impresia de lanț, de uniune, de pachet. Artistul a efectuat intervenții mici la vârful stâncilor, câte un alezaj conic, ca și mijloc de comunicare. Aceste elemente cilindrice au fost apoi acoperite cu pâslă și introduse înapoi în găuri. În percepția lui Beuys sculptura este o lucrare tridimensională, el văzând o constelație de energii nedirijate, aflate într-o formă de mișcare. Artistul a susținut de-a lungul vieții noțiunea de om liber și interconectivitatea acestor ființe naturale și sociale. O interpretare asociată cu titlul sculpturii ar putea fi moartea, însă nu moartea completă – se oferă o speranță prin acele găuri cilindrice. Probabil este o agonie a individului în sine, sau agonia societății noastre, a secolului trecut. În interpretarea lui Beuys, care nu dorea să se alinieze conceptului de clasă, ci conceptului uman, dacă te aliniezi stilului de viață impus de către conducere, atunci atât fizic cât și spiritual ai murit, însă dacă refuzi, fizic poţi muri, iar spiritual ai o cale de scăpare. Beuys incearcă să explice importanța unei existențe spirituale, vrea să sensibilizeze individul, să trezească extinderea perceptivă asupra materiei și îndeamnă dincolo de toate socializare și căldură între ființele naturale. Această evaluare a societății moderne poate fi o urmare a experiențelor pe plan creativ – numeroase grupări și asociații, cu diferite orientări, care suferă de sprijin și unitate.
Un moment important înainte de a realiza această sculptură ar fi anul 1982, când Joseph Beuys a avut o scurtă întrevedere cu Dalai Lama, liderul spiritual tibetan, organizată de către olandeza Louwrien Wijers, care considera că viziunea lui Beuys de a face politică, din artă, ar putea fi un principiu de perspectivă. Este?
Oana Lăzăroiu
