De ce „După dealuri” este o mare dezamăgire

oct. 28th, 2012 | By | Category: La Țintă!
Am văzut filmul „După dealuri” al regizorului Cristian Mungiu, împins de la spate de succesul acestuia la Cannes şi de cronicile pline de laude şi ditirambi. „Pomul lăudat” nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte! Un film plat, cu o construcţie epică şi cinematografică plată, plicticoasă, în cadre lungi şi care nu spun nimic. Nu e nici cel mai bun film despre România realizat în ultimii 20 de ani, cum din eroare s-a scris, niciun film care să aleagă între mistica dusă până la extrema unei crime ori păcatul unei iubiri între două lesbiene. Să stai aproape trei ore într-o sală de cinema fără să ţi se creeze o emoţie, o intrigă care să te marcheze, poate fi de premiat! Nu am citit cărţile Tatianei Niculescu Bran despre cazul Tanacu, dar, după ce am văzut filmul, sper să găsesc în ele mai multe indicii despre dramele biografice şi psihologice ale călugăriţelor care au devenit pretext de film. „După dealuri” e un reportaj-reconstituire, cu inserturi ficţionale, care nu are nici „accident metafizic”, nici un unghi de vedere spectacular! Rămân după vizionare doar jocul actoricesc sensibil al Cosminei Stratan (Maica Voichiţa) şi scena în care Alinei i se citeşte începutul celor 464 de păcate din „Păcatele împotriva Legii lui Dumnezeu”. În rest, o mare dezamăgire!

Pot înţelege de ce este ridicat în slăvi Cristian Mungiu şi chiar motivele deloc secrete ale juriului de la Cannes. Scenariul lui, aşa cum se vede din film, este unul şi fără construcţie epică, şi fără un conflict puternic şi obsesiv, şi fără replici memorabile. E doar un reportaj tratat cu cadre lungi şi fără să-şi asume un punct de vedere. Nu înţelegem nici dimensiunea exaltării religioase duse până la forme înfiorătoare, nici tensiunea unei relaţii între două tinere femei. Totul pare să fie relatat într-un grad zero de implicare, după schemele unei reconstituiri.
Afirmaţia că „După dealuri” este cel mai bun film despre România din ultimii 20 de ani îi face mai mult rău regizorului Cristian Mungiu. Dacă iau în calcul, la o repede ochire, doar „Undeva la Palilula” al  lui Silviu Purcărete şi „Nunta mută” al lui Horaţiu Mălăele, filme care meritau o receptare publică şi critică pe măsură, în România s-au produs, doar în ultimii ani, filme mult mai interesante şi mai spectaculare decât prea pompatul „După dealuri”.
Dan Mircea CIPARIU
Număr de vizualizări :2531


7 Comments to “De ce „După dealuri” este o mare dezamăgire”

  1. geo galetaru spune:

    „Succesul” lui Cristian Mungiu se datoreaza mai mult unei campanii publicitare sufocante (dusa cu mijloace profesioniste si cu o eficienta verificata), decat valorii in sine a filmului. In definitiv, pelicula gliseaza in jurul unui subiect de senzatie, mizand pe efecte de o stridenta ostentativa, apte sa capteze un interes morbid si sa provoace entuziasme supradilatate. Filmele lui Cristian Mungiu mi se par insertii intr-un bestiar repugnant, fise clinice dintr-un laborator al deviatiilor psihiatrice. Fara o implicare a factorului emotional, fara o dimensiune metafica, filmul „Dupa dealuri” se sufoca intr-o mediocritate pretentioasa (si previzibila).

  2. Este un punct de vedere, pentru ca fiecare ne exprimam prin prisma lucrurilor pe care le intelegem. Eu de pilda am vazut un film despre dezradacinare, despre oameni care stau agatati o viata intreaga de un trecut, de un om tocmai pentru ca nu a avut cine sa le contruiasca radacinile. Eu nu l-am vazut ca un film care nu transmite emotie pentru ca in multe dintre situatiile de acolo eram noi prinsi in propriile limite. Doar ca ne trebuie putina sinceritate ca sa credem asta. Dupa vzionare (ar trebui )sa ramana niste semne de intrebare.
    Eu nu am vazut un film care sa exagereze din punct de vedere religios, am mai vazut niste tehnici cinematografice ce aduc cu Dogma dovada ca in cinematograful romanesc se mai invata, am mai vazut niste cadre care iti patrundeau direct in creier si am gasit chiar si o replica memorabila.
    Si da, „Nunta muta” este un film buna care merita mai mult. Aici suntem in acord. 🙂

  3. victor ioan frunza spune:

    articolul lui dan mircea cipariu portetizează foarte exact filmul si face o analiza corectă a realizarii artistice.

  4. Ioana Moraru spune:

    Am vazut si eu filmul (in sfarsit) acum doua seri. M-am surprins, in timpul vizionarii – in calitatea mea de om crescut in mediu rural, in spiritul religiei – gasind just comportamentul preotului si al calugaritelor si considerand cu naivitate ca in siatuatia data era singura posibilitate justa; ceea ce contrasteaza absolut cu credintele mele de zi cu zi, care consta mai degraba in a desfiinta orice canon religios, orice ingradire a libertatii in sensul acesta. Toata poliloghia de mai sus incearca sa explice faptul ca plat sau nu, reportaj sau nu, plicticos sau nu, strident sau nu, filmul asta mi-a pus sa l incercare tot sistemul de idei si conceptii si in asta sta puterea si valoarea lui. Ca sa nu mai vorbim de frumusetea cadrelor, care sunt lungi intr-adevar, dar plicticoase? Serios? Apoi, in ce priveste constructia epica – iarasi – serios? Chiar nu putem desprinde une? Ar fi fost poate mai clara daca filmul continua cu ancheta, proces, condamnarea preotilor etc etc? Caz in care ar fi devenit si mai strident, nu? De conflict ce sa mai zic, daca nici asta nu e puternic…
    Recomand cu caldura autorului acestui articol a doua vizionare, de data asta fara idei preconcepute.

  5. c.p spune:

    este un film slab, fara o viziune clara, pe placul prostimii intelectuale….

  6. Yigru Zeltil spune:

    Pentru unii, „După dealuri” e prea realist, după alții, „Undeva la Palilula” e prea suprarealist… Deh, gusturile nu se discută, se execută… iar criticii de film, ca aproape orice „soi” de critici, au alte criterii decât restul publicului, se știe prea bine…
    Lui Mungiu nu pot să îi reproșez lipsa de viziune, ci pur și simplu viziunea lui ca atare. Denunțul și reportajul au limitele lor în ceea ce privește creativitatea… or, mi se pare o prostie să te mulțumești cu realismul plat chiar dacă – să zicem – n-ai nici bugetul și nici dorința de a concura cu filmele de tip hollywoodian sau bollywoodian… Părerea mea!

  7. tudorica spune:

    Este clar ca filmul in cauza face parte din categoria „not for everybody”. Depinde de starea in care te gasesti, de cultura si de nivelul fiecaruia.
    Si nu in ultimul rand de cat de trecut prin viata esti.
    Iar daca mai esti si paralel in sens euclidian cu viata spirituala un astfel de film chiar te poate obosi excesiv.
    Mi-a placut filmul.
    Il recomand cu mare placere tuturor.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro