„O inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter…”

oct. 28th, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

Scriitorul şi jurnalistul Alexandru Petria a dialogat cu criticul literar, poetul şi prozatorul Liviu Antonesei despre opţiuni şi alegeri, femei şi literatură, condiţia scritorului,  momentele de vârf ale literaturii din zilele noastre. Redăm integral interviul apărut în “Literatorul” (octombrie, 2012) (http://antonesei.timpul.ro/2012/10/18/interludiu-%E2%80%9Eo-inteligenta-de-exceptie-sau-o-pregatire-intelectuala-deosebita-nu-te-protejeaza-de-la-sine-de-grave-perturbari-morale-de-tulburari-de-caracter%E2%80%A6%E2%80%9D-interviu-de-a/).

Liviu Antonesei, eşti un tip hiperactiv. Sau dai impresia doar?

Cred că am venit pe lume cu două „păcate”, un exces de energie şi o curiozitate fără margini. Habar nu am dacă unul îl provoacă pe celălalt, dacă provin dintr-o sursă comună, pe care nu am am reuşit s-o identific, sau dacă pur şi simplu este vorba o întîlnire întîmplătoare. Indiferent însă de cauză, de sursă, mi se pare destul de clar că în această zonă şi-ar putea afla explicaţia hiperactivitatea despre care vorbeşti. Am pus păcate între ghilimele pentru că habar n-am dacă este vorba despre un dar sau o pedeapsă. Mai ales că nu pare să se potolească. La o vîrstă la care cei mai mulţi s-au domolit, dacă nu vor fi ajuns deja la senectute, eu tot caut, mînat de curiozitate, şi încă mă agit, bîntuit de o energie care încearcă să se consume…

Puştii de 20 de ani ar putea să te invidieze pentru vitalitate. Mă refer în primul rând la cea creatoare. Şi dacă tot am amintit de vitalitate, de neastâmpăr, oare literatura nu ne rupe din viaţă, nu ne privează de atâtea lucruri minunate, pe care le pierdem ocupându-ne timpul cu scrisul?

Nu, nu e nevoie să mă invidieze! Pe de o parte, nu e chiar uşor să controlezi ebuliţia asta – mi-au trebuit peste 25 de ani de antrenament şi descoperirea înţelepţilor tibetani pentru a pune o oarecare ordine! Pe de altă parte, pot fi obţinute rezultate excelente, poate chiar mai bune!, şi cu mai puţină energie la dispoziţie dacă o persoană ştie să utilizeze un anume principiu al economiei. Şi nu, nu cred că literatura ne rupe de viaţă, nici că e pierdere de vreme, literatura, pentru cei ca noi, este o parte a vieţii, una importantă. Asta, ca un fel de răspuns mai filosofic! Am şi unul mai terestru. Oricît de importantă este literatura, oricît de mult aş iubi-o, eu nu scriu totuşi mereu, fără răgaz. Sînt luni, chiar ani în care nu scriu nici o poezie, pentru ca dintr-o dată să scriu un ciclu în cîteva zile. În ce priveşte poezia şi proza, nu scriu premeditat, ci cînd „îmi vine”, cînd „mă apucă”, deci mă bîntuie o imagine, o metaforă, o poveste. O povestire medie o scriu într-o zi, pentru că e cumva scrisă în linii mari în cap, fără a exclude surprizele ce pot surveni în timpul scrisului. Una mai lungă în două-trei zile. Dacă în intervalul acesta „nu iese”, nici nu va ieşi, aşa că o las şi aştept alta. Deci, între reprizele de scris, am largi zone de viaţă, uneori, chiar frenetică!

Ai putea trăi fără scris?

Habar n-am, că asta încă nu mi s-a întîmplat, dacă mă gîndesc că bunica dinspre tată m-a învăţat să scriu şi să citesc pe la 5 ani, iar în clasa a III-a scriam primele „romane” cu nemţi şi partizani, că rulau celebrele filme tematice sovietice, apoi şi cu cow-boys, pentru că ne-a adus „mica liberalizare” western-urile înapoi! Nu, chiar nu-mi dau seama. Iar dacă aş putea, cred că ar fi mare păcat, ca să parafrazez un banc cu Radio Erevan de pe vremuri! Bancul era nostim: se poate construi socialismul în SUA? Da, se poate, dar ar fi mare păcat!

Dacă ar trebui sa alegi între o femeie superbă și literatură…?

Hopa! Aici m-ai băgat într-o imensă dificultate. Am mai fost de două ori în asemenea situaţii, însă în plan politic şi cumva inverse celei evocate de tine, în 2000, cînd am crezut că trebuie neapărat să aleg între unul cu mîinile pline de sînge şi altul cu gura plină de rahat, deşi nu era alegerea mea, şi în 2004, cînd l-am ales pe unul care nu-mi plăcea, pentru că adversarul îmi displăcea deja şi mai mult. Situaţiile de felul acesta le-am rezolvat însă, neavînd ce vota, nu mai merg la vot. E absurd să votez mereu răul cel mai mic, iar acesta să se dovedească imens. Alegerea propusă însă de tine este cam fără ieşire, cel puţin pînă nu mai îmbătrînesc puţin şi dispare alternativa! Dacă aş fi „înţelept”, aş spune că aleg femeia, care nu poate rămîne superbă o eternitate şi cînd nu mai e aşa, revin la literatură. Din păcate, nu cred că sunt atît de înţelept, aşa că m-aş lăsa în seama impulsului, nu putem planifica totul! Sigur că mi-ar conveni mai mult să nu fiu supus unei asemenea alegeri radicale, să împac cumva şi capra, şi varza, ba chiar şi lupul…

Bun. Să zic altfel. Ai o femeie frumoasă și din literatură nu prea câștigi bani. Femeia vrea parfumuri, rochii și altele. Cum procedezi? Nu este o dovadă de egoism că nu te apuci de-o ocupație mai lucrativă?

Credeam că vrei să-mi complici situaţia, dar de fapt mi-ai făcut lucrurile mai simple! Nu am avut niciodată o relaţie cu o femeie cu care să nu mă aflu într-o relaţie de dragoste reciprocă, sau fără să fim bîntuiţi amîndoi de un feeling. Sigur că mi-a plăcut mereu să am grijă de femeile care m-au însoţit în viaţa asta, pe cît mi-a fost posibil, chiar să le răsfăţ. Nu cred că vreuna s-ar putea plînge, însă n-am fost în situaţia să renunţ la literatură, pentru că nu literatura mi-a oferit resursele necesare, ci activităţile colterale, Universitatea, articolele de ziar, emisiunile de radio şi televiziune, conferinţele, lecturile publice etc. Slavă Cerului, mai ales în tranziţia asta complicată, am reuşit să mă descurc fără să fiu nevoit să fac altceva, care să nu-mi placă sau să-mi placă mai puţin decît cele pe care le fac. Aş putea spune că sînt un „profitor” al tranziţiei, unul care munceşte mult, dar măcar în domenii care-i sînt la îndemînă.

Dacă am atins subiectul condiției scriitorului… Ce s-ar putea face pentru îmbunătățirea ei? Aș vrea idei, nu lamentații.

De lamentat, nu mă lamentez, pentru că nu mi-am propus să fac avere din literatură. Sînt, mai degrabă, bucuros că nu trebuie să-mi public cărţile pe banii mei, că editurile, destule, încă îşi asumă riscul de a-mi publica volumele pe banii lor sau pe bani atraşi de ele din diverse surse de finanţare. În rest, profesia pe care mi-am ales-o şi diversele activităţi colaterale, deja amintite, deşi îmi asigură cele necesare unui trai decent, nu-mi epuizează tot timpul, aşa că îmi rămîne şi pentru scris. Poate contează şi faptul că, atunci cînd am nimerit pe subiect, scriu destul de repede. Uneori, mă simt cumva complexat, cînd citesc cum suferă unii colegi în faţa paginii albe. Eu nu sufăr. Dacă merge, merge, dacă nu, sper că va merge data viitoare. Şi, măcar uneori, am noroc. Mai pe scurt, vreau sa spun că pentru mine scrisul e şi o plăcere. Asta nu înseamnă că nu s-ar putea face cîte ceva şi pentru ameliorarea condiţiei scritorului. Mă gîndesc că o bună lege a sponsorizării, după model anglo-saxon să spunem, nu doar că i-ar încuraja pe scriitori şi artişti în general, dar ar face inutile instituţii precum Ministerul Culturii – şi aşa e aberant că, într-o societate modernă, laică, există un Departament al Cultelor! – , iar aşa numitele uniuni de creaţie n-ar mai fi un fel de sindicate, ci nişte cluburi ale creatorilor. În aceste condiţii, premiile oferite periodic de ele chiar ar putea consacra valoarea, n-ar mai funcţiona ca un fel de ajutoare sociale. Chiar în actuala stare economică – nu mai vorbesc în condiţii de relansare –, o asemenea lege ar putea face şi din drepturile de autor ceva motivant, am putea ieşi din ruşinea actuală, cînd nivelul lor nu mai este nici măcar cel din ultimul deceniu, de criză finală, a regimului comunist. De cele mai multe ori, nici nu iau drepturile de autor, solicit în locul lor suplimentarea numărului exemplarelor de autor, să mai ajungă cărţile mele şi la cititori prieteni mai săraci decît mine sau departe de punctele de difuzare. Asta îmi trece prin cap acum. Şi un avertisment pentru tinerii aspiranţi la literatură – în momentul de faţă, nu se poate trăi decent exclusiv din scris, nici măcar dacă eşti autor de best-seller-uri! Aici, vreau să spun, dar nici aiurea nu mulţi autori main stream pot trăi exclusiv din scris. Decît dacă iau un mare premiu internaţional, Nobel, Cervantes…

De ce crezi că şi-a pierdut prestigiul scriitorul în societate?
Este greu să ne oprim la o singură cauză! Oricum, în vremea comunismului poziţia de scriitor era una suprareprezentată. Cultura noastră, care începuse să fie poli-centrată în interbelic, a redevenit una literaro-centrată. În absenţa ştiinţelor antropologice autentice, scriitorul ţinea loc şi de istoric, şi de sociolog, şi de psiholog sau antropolog, şi de – vorba lui Dinescu – moaşă comunală. Pe deasupra, în absenţa altor oferte de petrecere a timpului liber, lectura era o preocupare pentru mai mulţi oameni decît într-o societate liberă şi dezvoltată. Cum cărţile bune nu erau atît de multe pe cît putem găsi astăzi, cum multe dintre ele se dădeau de sub tejghea, la pachet sau chiar „pe liste”, scriitorul ajunsese să fie înconjurat de un fel de aură, nu neapărat nemeritată, dar produsă de o mulţime de motive nu doar literare. Însă degradarea imaginii scriitorului a început încă de pe atunci, prin acţiunile aşa-numitului „grup protocronist”, care a atacat scriitorii ce încercau să menţină creaţiei literare măcar un grad minim de libertate şi autonomie. Grav este că, după 1990, nu s-a putut produce o despărţire a apelor de uscat, nu s-a putut accede la ierarhie valorică reală, depăşind cele două ierarhii de dinainte de 1990, una „oficială”, a partidului şi protocronilor, alta „oficioasă”, a partidei estetice, ambele artificiale, chiar dacă a doua mai apropiată de una reală. Atacurile împotriva disidenţilor şi a scriitorilor cît de cît nepătaţi, care s-au asociat în mare parte opoziţiei civice, sosite din partea scriitorilor-activişti şi a protocronilor regrupaţi în publicaţiile feseniste şi în fiţuici precum „România Mare”, la începutul anilor 90, au mărit şi ele confuzia. Mai ales că totul se petrecea pe fondul unei explozii jurnalistice şi editoriale mai puternică poate şi decît cea din perioada interbelică. Dacă adăugăm oferta mereu în expansiune sosită dinspre televiziune, mediile electronice, diferitele forme ale artei spectacolului, explicaţia scăderii rolului – şi a prestigiului – scriitorului – devine ceva mai completă.

Nu crezi că e şi vina scriitorilor? Mulţi nu s-au purtat demn, făcând plecăciuni exagerate pe lângă potentaţii din economie şi politică. Vorba americanilor, „urmăreşte banii”…

Cum să nu fie?! În primul rînd, pentru ca o ierarhie corectă era treaba lor, a breslei, nu trebuia să le-o mai facă partidul sau Secu! Şi, da, e adevărată şi constatarea ta că destui i-au tot luat cu mătănii pe potentaţii zilei. Este ceea ce constat şi eu, nu doar pentru scriitori, ci pentru intelectualii publici în general, într-un serial în curs pe blogul meu. Se spune că fiecare pasăre pre limba ei cîntă, dar tot aşa şi piere. Din păcate, opinia publică nu ţine mereu cont de faptul că responsabilitatea este întotdeauna individuală, personală şi, plecînd de la gesturile nedemne ale unora, tinde să eticheteze întreagă breaslă. Din acest motiv ar fi fost necesar să-şi fi făcut din proprie iniţiativă curăţenie în ogradă, să scoată cadavrele din dulap…

Da, numai că morţii tineri, ca în Kundera parcă, tind să înlocuiască morţii bătrâni. Asta despre cadavrele din dulap. Întâmplările de la ICR, sub fosta conducere, intră în această categorie, temenele contra saci de bani.

Păi, valoarea n-aşteaptă numărul anilor!, ca să citez un clasic al literaturii lumii. Totuşi, în cazul citat n-ar fi vorba despre oameni chiar aşa de tineri, asta dacă nu cumva îi socoteşti pe cei de vîrsta noastră şi mai mari decît noi ca fiind tineri! Am descoperit însă că o mare parte din junii intelectuali, nu neapărat scriitori, înregimentaţi politic în tabără prezidenţială, inventatori de fundaţii „creştin democrate” şi de „forţe civice” au în comun bursele NEC, instituţia creată şi diriguită de dl Pleşu!

E multă ticăloşie aici…

Dumnezeu cu mila, dragul bunicului! Din păcate, oamenii nu sînt neapătat nişte îngeri, dar nu sînt nici draci, ci un amestec, foarte variabil, de calităţi şi defecte. Iar, de pildă, o inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter…

Nu mai reuşesc să-i citesc pe scriitorii care se uită în altă parte când semenii lor suferă, exasperat de ce se întâmplă în ţară. Tu?

Ar trebui, probabil, să separăm opera de autor dar, mărturisesc, nici mie nu-mi vine uşor să fac asta, aşa că ticăloşiile unor autori, abulia socială a altora, auto-centrarea excesivă a multora dintre ei îmi afecetează şi mie disponibilitatea de lectură. Probabil, acest efect nu se manifestă la toţi cititorii, unii fiind exclusiv dedicaţii valorii estetice a operelor, dar nu e cazul meu. De bună seamă, dacă autorii cu pricina vor reuşi să reziste timpului, viitorul îi va exonera… Dar, pînă atunci, mai este, iar eu sînt un cititor de acum, nu din viitor.

Ce părere ai despre literatura română care se scrie acum? Raportată la cea interbelică. Ovidiu Pecican spunea într-un interviu care o să apară în numărul următor al Literatorului că literatura de azi o depăşeşte valoric.

Nu ştiu dacă deja depăşeşte momentul interbelic, ca medie poate da, dar nu ştiu dacă avem şi vîrfurile de atunci, dar e singurul moment din literatura noastră comparabil cu cel interbelic. De altfel, pentru un interviu acordat lui Cornel Mihai Ungureanu şi www.pravaliaculturala.ro , am extras drept titlu formula „Cred că trăim unul din cele mai faste momente ale literaturii noastre”. E adevărat, epoca interbelică este deja închisă, pe cînd a noastră e în mers. Este posibil, prin urmare, să înregistrăm şi vîrfuri comparabile. Oricum, e primul moment de atunci cînd a început să se reinstaleze nu doar un pluralism ideologic, inclusiv în ce priveşte ideologiile culturale, dar şi poli-centrismul pe care îl semnalam din interbelic. Nu doar că, în literatură, a reapărut masiv proza şi chiar teatrul, dar asistăm la o explozie care a produs un întreg nou val în arta filmului, nu doar cîţiva regizori valoroşi izolaţi, iar ştiinţele antropologice s-ar putea să fi ajuns deja la un nivel superior celui din epoca de referinţă. Cred că sîntem pe o cale bună şi aceasta n-a putut fi blocată nici măcar de actuala criză.

Cum l-ar situa criticul Liviu Antonesei pe poetul şi prozatorul Liviu Antonesei în contextul acestei perioade efervescente?

Nu e uşor să te autoevaluezi! Nu poţi scăpa de propria subiectivitate. Cu maximul efort de obiectivare de care aş putea fi în stare, aş spune că sînt un poet care merită citit, după ce a parcurs cam trei vîrste lirice, ultima fiind cea inaugurată cu primele „poveşti filosofice cretane”, deci poemele insulare. Şi un prozator promiţător în volumele de povestiri, dar care ar trebui să treacă şi proba, mai dificilă, a romanului. Să sperăm că voi avea destul timp la dispoziţie pentru asta. Dacă nu, nu!

Ultima întrebare – ce pregăteşti editorial?

Am publicat anul acesta două cărţi, una de povestiri la Polirom, alta de poezii noi la Herg Benet. N-aş avea vreo grabă cu publicatul, deşi ar mai fi la îndemînă un volum de poezii inedite, un fel de „jurnal liric cretan”, poeziile care n-au intrat în volumul de anul acesta, la care s-ar adăuga ultimele poeme din Azore, scrise în iulie trecut. Însă, dacă aş găsi o editură care să-l poată scoate în condiţii editoriale deosebite, anul viitor, cînd voi împlini, dacă ajung desigur, 60 de ani, mi-ar plăcea să ies cu un volum antologic consistent, o selecţie din ceea ce am publicat pînă acum în poezie. Dar mai bucuros aş fi dacă aş reuşi să mă apuc măcar de unul din cele cîteva romane la care mă gîndesc, mai ales că unele stau acolo, în rezervă, de cîteva zeci de ani!

Număr de vizualizări :1278


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro