“Dacă nu poţi trăi iubiri auctoriale într-o limbă, eşti doar un amărât de vorbitor de limbă…”

oct. 7th, 2012 | By | Category: Studioul de carte

A fondat revista pluridisciplinară „LEVURE LITTÉRAIRE” (http://levurelitteraire.com/), s-a remarcat în literatura română de după 1990,  este poetă, prozatoare, eseistă şi traducătoare. Dintre volumele publicate în limba română: Aproape cald (poeme), Editura Plumb, 1993, Fiecare avem sub pat nişte fotografii de care ne este ruşine (poeme şi pamflete), Editura Marineasa, 1995, Distanţa dintre un bărbat îmbracat şi o femeie aşa cum e (roman), Editura Marineasa, 1996, Obiect de lux ascuţit pe ambele părţi (poeme), Editura Cartea Românească, 1997, Ah! (poeme), Editura Vinea, 1998, Craun (roman), Editura Paralela 45, 1999, EU-genía (poeme), Editura Vinea, 2000, Tangouri pe trambulină, Yes-euri, Editura Paralela 45, 2001, Zâna dracilor, Editura Est, 2009. Scriitorul Robert Şerban a dialogat cu Rodica Draghincescu, iar interviul este preluat din ziarul on-line  Ora de Timiş (http://oradetimis.oradestiri.ro/tag/rodica-draghincescu/)

Puţini sunt scriitorii care-şi părăsesc de voie bună limba (şi ţara). Tu scrii în franceză, trăieşti, de mai mulţi ani, în Franţa. Ce motive te-au făcut să “apelezi” la o altă limbă ca să-ţi scrii literatură?

Niciodată nu-ţi părăseşti limba maternă, fie şi atunci când începi să te exprimi, ca autor de literatură, într-o altă limbă. Sau mai ales atunci când eşti scriitor. Limba maternă, natală, îţi rămâne ca rădăcină identitară, ca matcă lingvistică principală, ca temperament şi expresie a identităţii tale artistice, ca joc filozofic de-a viaţa cu moartea. Mă vei întreba, desigur, “Cum aşa?” Lucrurile, din punctul meu de vedere, sunt clare: limba mămească te-a alăptat şi te-a crescut, ca natura vie şi vorbitoare, ţi-a arătat cum să-ţi vorbeşti gândurile, fie ele de neînţeles, limba maternă, sânoasă, ţi-a (în)cântat sentimentele, fie ele de neîncercat, limba asta ţi-a cântărit şi întărit înţelepciunea, fie ea de invidiat sau de ignorat, limba asta este a ta şi este/eşti acel “tu” cu acei “alţii”, laolaltă: părinţi, prieteni, rude, vecini, amici, colegi, trecători existenţiali, cu care ţi-ai împărţit bucuriile şi eşecurile, amintirile şi speranţele, vorbind. Sub ploaie, pe înserat, în zori, primăvara, toamna, pe vreme de soare, iarna, iubind, urlând, şoptind.

Limba asta în care te simţi acasă, liniştit şi tulburat, deodată, va rămâne mereu punctul tău de echilibru, centrul tău de vise şi de energie pozitivă, singura ta avere sigură, limba ta intimă, limbul tău astral, propteaua, cârja ta magică la bine şi la rău.

Când înveţi o limbă străină, când te simţi atras de muzicalitatea unei alte limbi, de potenţialul ei fonologic, morfologic şi sintaxic, nu înseamnă că trădezi limba mamei, că îi întorci spatele, că o tai şi o dai la câini, că o sacrifici. Nicidecum. Nemaivorbind-o cu cuvintele ei, trecând-o printr-un alt vocabular şi sistem fonetic, să zicem în cazul meu, cel francez, îi faci un fel de altoi.

Cum vine asta? Vine aşa: scriu în franceză şi folosesc cuvinte româneşti, pe care le las în română, pure, şi le mărit cu cuvinte franceze, fără să creez artificiala esperanto. În poemele mele scrise în franceză, simt nevoia să folosesc expresii, cuvinte, fraze româneşti care devin, în lava poemului, un fel de înţelepciune, de proverb bătrânesc, de motto, de “adage”, de lecţie de luare aminte, de bocet, dacă vrei, de cântec de leagăn, lingvistic, absolut necesar într-un poem francez creat de o româncă. Şi să ştii că poemele astea ale mele bilingve, nu traduse, repet, scrise în franceză dar simţite cu creier şi inimă de româncă, au mare succes la publicul iubitor de poezie din Franţa. Îi oblig pe francezi, fără să-şi dea seama, să asculte frumoasa limbă română, nu în paralel, nu în traducere, nu calchiat, nu acea pe care şi-o imaginează ei ca fiind un soi de ţigănească, auzită de la TV-ul lor, rubrica de actualităţi oribilo-picante, despre romii români din Paris, despre prostituţie şi corupţie RO, de toate genurile (de parcă ei nu ar avea!), ci pur şi simplu le pun în urechi, elegant, o limbă soră latină, o limbă demnă de toate onorurile: LIMBA MEA, ROMÂNA, “vorbită” pe franceză, fără să-mi fie frică de ridicol sau caricatură, căci ştiu de ce şi cum să fac o astfel de glăsuire poetică.

Dar să revin la ce doreşti tu să clarific. De ce scriu în franceză? De doisprezece ani scriu în franceză, aşa, de amor nebun şi naiv, pentru limba asta. De şase ani trăiesc în Franţa. Cinci ani am trăit în Germania şi tot în franceză am scris. M-am mutat din Germania (ţară care nu mi-a displăcut, întrucât iubesc hărnicia, corectitudinea, curăţenia şi logica nemţească) în Franţa (ţara care îmi place fiindcă mă provoacă, artistic, în permanenţă, ţară care m-a întâmpinat de la bun început cu încredere şi prietenie, ţară care se cam teme de poeţi ca mine, cu asemenea energii dezlănţuite, francezii scriind poezie din şi cu somnul/somniferele/insomniile lor…

De ce ai părăsit Germania în care te-ai stabilit, iniţial, la plecarea ta din România? De ce ai lăsat „ţara cu picioarele pe pământ”, cum spui tu, pentru Franţa romanţioasăşi “Moulin rouge” – istă?

De ce l-am părăsit pe Heidegger pentru Rousseau? Pentru că eram într-o situaţie unică şi de neexplicat. Pentru că îmi plăceau Bachelard, Bergson, Beauvoir, Derrida, Bourdieu, Foucault. Şi pentru că nu puteam trăi iubiri în limba germană, ci doar cu limba germană. Dacă nu poţi trăi iubiri auctoriale într-o limbă eşti doar un amărât de vorbitor de limbă…

Mda, din 2000, deja, eram o româncă literară ce scria direct în franceză, o autoare din România ce trăia, deja, în limba franceză, care se simţea atrasă de sonorităţile şi ascunzişurile semantice ale limbii franceze. Şi prefera deconstructivismul francez, ca supliment la existenţialişti.

Fără scenarii mincinoase. Fără să mă autotraduc şi să mint că le-am scris în franceză, cum mai procedează ai noştri… pe meleaguri pariziene.

Am plecat din Germania după ce am fost publicată cu 4 cărţi, după ce începusem binişor să-mi fac un mic renume literar. De ce şi iar din ce cauză? Mă simţeam nicicum. Nu puteam rămâne în Germania, ca autor francofon. De limba mea maternă m-am îndepărtat fără să ştiu exact de ce?! La psihiatru nu am fost niciodată în viaţa mea ca să aflu de ce nu mai puteam şi nu mai pot scrie versuri în română… Fără să îmi impun… acest blocaj.

Am părăsit Germania. Am plecat spre ţara a cărei limba m-a cucerit, poetic. Am plecat în exil cultural, de pot zice astfel. Am plecat amorezată de limba franceză, o limbă filozofică, o limbă care este atât de cantabilă. Până şi muţii francezi sunt muzicali. O limbă lunecoasă, limbă a amorurilor sapienţiale, pe care o explorez până la epuizare, pe care o sălbăticesc, căreia îi fac grefe cu altoiuri rare şi dure din vocabularul lupesc al limbii române.

De ce am ales să scriu în franceză? De ce am ales să fiu profesoară de franceză la vârsta de 10 ani?! De ce toată viaţa mea de adult am dedicat-o literaturii franceze?! De ce am tradus autori români în franceză? De ce am tradus francezi în română? De ce sufăr că nu mai pot scrie poezie în română?! De ce pot scrie încă proză în română?! Nu ştiu. Ce ştiu? Că nu aduc niciun deserviciu limbii române, dimpotrivă, mă simt o pionieră a românismului poetic peste hotare: poezia mea franceză vorbeşte şi româna. Şi invers. Nimic rău. Poate prea originală pentru a fi înţeleasă.

De reţinut: nu gloria am căutat-o plecând din ţară, ci multă armonie, linişte, mult calm, respect, ceva demnitate, prietenie cuminte şi bună, UTILITATE. Pe acestea nu le-am mai găsit şi nici primit în ţară…

Scriu în franceză limba română, cânt în română versuri franceze (nu glumesc, cânt… şi recit pe scenele franceze, fac performanţă poetică).

Se spune că în Occident nu există “lume literară”, ci doar scriitori pe cont propriu. Cât adevăr e în asta?

În România există mulţi scriitori pe cont propriu care se prefac a fi “cu lumea noastrăliterară”. În Franţa chiar există o lume literară sociabilă, mult mai unită ca la noi, mult mai organizată, şi tocmai de aceea îmi place în Franţa. Ei au clădit această lume…, acum, desigur, de nu eşti recunoscut şi acceptat de această lume ca talentat curajos, stăpân pe scrisul tău, nu prea ai acces central la lumea asta. I-aş spune mai degrabă “Lumen gentium”, fără să comit vreun păcat…, mă refer doar la partea ei de corps mistic, de mulţime mică dar densă, care poate să te susţină şi să te călăuzească mai departe.

Cât de mare e interesul pentru literatură în Franţa? Mai citeşte francezul? Ce?

Aici e acum. Şi acum nu mai e sub nicio formă atunci. Ca în mai toate ţările occidentale, ca mai peste tot în lume, nu se mai citesc nici măcar cele mai faimoase şi clasice reviste de literatură, că de cărţi e complicat să vorbim, o carte cere timp, cultură, răbdare, interes… Francezul e leneş, ca temperament, lasciv, visător, nepăsător la poveşti scrise, el vrea informaţia sub formă spectaculară, în culori nepaleze, în ritmuri senzuale, à la Serge Gainsbourg. Francezul citeşte biografii romanţate ale starurilor din politică, din televiziune şi cinematografie, viaţa din culisele sportive, romane poliţiste, romane science-fiction (islandezii şi americanii, în traducere, sunt la mare onoare), gaguri, manga, romane sexiste, francezul face cuvinte încrucişate şi visează la soarele pe Côte d’Azur sau în Tunisia. Adevărata literatură îşi pierde cititorii francezi, căci noile generaţii nu mai citesc. Tinerimea franceză nu citeşte atât de mult precum cea din România. Ciudat, totuşi, tinerii francezi, chit că nu citesc mult, nu sunt culţi, nu ştiu mai nimic din istoria lor, nu-şi cunosc propria literatură şi cultură, ştiu să fie buni vorbitori, au experienţa vieţii, sunt buni causeuri, comunică inteligent, sunt sociabili şi descurcăreţi. Francezul se naşte filozof. Din orice nimic îţi face un discurs alambicat şi, totuşi, convingător…

Cât de retractili devin francezii în clipa în care află că eşti româncă? Sau sunt clişee lucrurile astea, iar Franţa rămâne sora mai mare şi iubitoare a României?

Când află că sunt româncă? Li se schimbă lumina ochilor şi plăcerea vorbei. Devin opaci, nu mă mai văd, se chircesc în dialogul cu tine, se îndepărtează cu eleganţă. Din clipa când au aflat de undei vii, începi să te transformi dacă nu în milogul lor, în ţinta ironiilor indirecte, gen “În ţările din Est, se trăieşte greu?!”. Dacă eşti român, eşti ca blestemat…, îţi trebuie descântece, rugăciuni, lacrimi, dinţi buni pe care să îi strângi, picioare bune de alergat, pumnii noduroşi să baţi în uşile surzilor. Şi trebuie să le vorbeşti foarte-foarte bine limba, ca să le dai dovezi de integrare lingvistică, din când în când, să le dai replică, să te aperi, să-ţi aperi ţara cu argumente demne… Sunt şi francezi cumsecade care nu îşi ascund bine jena, care ştiu să pareze geloziile, care pot să uite că, înainte de a te fi cunoscut pe tine, dispreţuiau naţia ta fiindcă mass-media franceză le-a arătat răul românesc şi vorbit de rău, răul românesc… Trăind în Franţa ceva vreme, mi-am dat seama că francezii prefera africanii, asiatici, altor naţiuni europene. Cu ţările din estul Europei au o problemă… Şi ştiu ei de ce. Prea mulţi intelectuali buni, prea multă mână de lucru meseriaşă… De mă înşel, cer scuze. Eu nu sunt franţuzoaică decât prin adopţie sarkozyană, personal nu sunt rasistă, nu fac diferenţe defăimătoare, doar observ şi aud glume nesărate pe seama românilor, a polonezilor, a albanezilor, a bulgarilor, a blondelor cu picioare lungi din Rusia (de bărbaţii ruşi se tem). Pe unguri îi bârfesc doar la capitolele “bucătărie, sociabilitate”, şi, zău, nu ştiu de ce…?!

Care este cea mai… teribilă întâmplare a ta, ca scriitor, de când trăieşti în străinătate?

Francezilor literari le este frică de cuvântul «teribil». Mai ales poeţilor, că romancierii, dimpotrivă, îl curtează cu drag. TERIBIL? Poeţilor, spre exemplu, le este frică să-l întâlnească pe viu, le este ruşine de el, le este cumva-ceva rece pe şira spinării.

Dacă mi s-a întâmplat ceva teribil? Parcă mi s-a întâmplat ceva în acest gen, anul trecut, la un festival de poezie în sudul Franţei. Tema festivalului: “Revoluţiile din ţările arabe”. Invitaţii de onoare ai festivalului – 10-12 poeţi arabi. La acest festival am fost invitată cu şase luni înainte ca acest eveniment să aibă loc. Mi s-a scris că nu pot participa la festival, că nu pot primi onorarul, dacă nu îmi fac/scriu tema de casă: “un poem revoluţionar dedicat revoluţiilor din ţările arabe”. M-am speriat. Nu de director, nu de festival, ci de temă. Ce ştiu eu cum şi din ce corp să scriu, poetic, despre revoluţii pe care nu le-am trăit?! Despre naţiuni pe care nu le cunosc, fiindcă nu am fost niciodată plecată în astfel de ţări. Am doar prietene bune, scriitoare arabe, femei tandre, cumsecade, delicate, ruşinoase, care trăiesc în Franţa şi Canada. Şi atunci? Cum era să fac? M-am apucat şi am citit o grămadă de articole din internet despre revoluţiile arabe, informaţii ce se adunau cu şi la cele pe care le aveam de la posturile de televiziune franceze, de la Curierul internaţional, Marianne. Şi, conştiincioasă, m-am pus la scris, gândindu-mă la ce am trăit în Timişoara, în zilele Revoluţiei din 1989, mai ales că am locuit pe aceeaşi stradă cu comandantul Miliţiei din oraşul nostru de pe Bega, stradă în care s-au dat lupte grele pentru capturarea comandantului. Locuind la parter, ca să nu murim, ca să nu ne nimerească gloanţele, eu şi ai mei, a trebuit să urcăm la etajul IV, să ne adăpostim la dirijorul de la Filarmonică, un bun amic de-al nostru. M-am gândit la frica de atunci, la pielea morţii ce începea să ne crească pe spate, m-am gândit la gloanţele ce intrau prin fereastră, la bubuituri, la flăcări incendiare, la cele două fete, surorile Caceu, omorâte de terorişti pe strada noastră, stradă care acum le poartă numele şamd. Şi pe baza acestor amintiri usturătoare încă, cu gustul sărat al revoltei timişorene în gât, am construit, cu alte date, cu alte informaţii, un poem dedicat revoluţionarilor arabi care au căzut în lupta pentru instaurarea libertăţii şi a democraţiei în ţările lor. Un poem de care, la urmă de tot, chiar nu mi-a fost jenă. Am respirat, uşurată, l-am dat, prin e-mail mai multor amici literari să-l citească şi critice. Printre aceşti amici, directorul adjunct al aceluiaşi festival, un mare poet şi universitar francez. Şi, mai ales, unor poete arabe. În unanimitate, am primit răspunsuri interesante, încurajări şi felicitări la care nu m-am aşteptat să fie atât de temperamentale. L-am dat şi fetei mele, avocat luxemburghez între timp, nu care cumva să am vreo problemă cu felul meu bărbătesc, neaoş, de a scrie poezie şi de a o citi în public. Fiică-mea m-a avertizat că mă joc de-a focul cu cărbunii uscaţi… Şi, încăpăţânată cum sunt, l-am trimis, sigură, la directorul general al festivalului cu pricina, un poet originar din regiunea pariziană, dar care vară de vară dirijează acest festival internaţional. Aşadar, mi-am făcut datoria faţă de organizatorii festivalului, cât şi faţă de poeţii arabi.

Lunile de la data scrierii şi expedierii poemului au trecut, a venit şi ziua plecării la festival. Odată ajunsă la sediul festivalului, am urmat, ascultătoare, programul, până în cea de-a 10-ea zi, când, la închiderea festivă, am fost aleasă să urc pe scenă, în faţa a mii de oameni adunaţi într-o piaţă publică, pe o scenă construită în apropierea unei catedrale. Din sute de autori francezi şi străini invitaţi, am fost aleasă, alături de 4 poeţi arabi, un italian, un sârb, un grup de muzicieni francezi, precum şi alături de acel director general, poet amabil, cu mult “zâmbet drăgălaş” pe chip. Să nu credeţi că am fost aleasă că i-am concurat pe alţii! Nici vorbă! Alţii, acea sută de autori, nu şi-au făcu tema de casă, nici nu s-au sinchisit să se omoare pe fronturile revoluţiilor arabe, subiectul îi depăşea, nu îi interesa, alţii se aveau bine cu şeful mare, nu se temeau de mailurile lui, alţii aveau poeziile lor de scris. Alţii nu îşi puneau viaţa în pericol, mai ales că în oraşul festivalului erau mulţi fundamentalişti arabi. Atenţie la fanatismul religios.

Nu pot să spun prin ce am trecut când am declamat poemul în faţa mulţimii de pe la orele 22, când beţivii rătăciţi printre festivalieri, astupau, sonor, pe mai toţi artişti de pe scenă. Beţia şi poezia împreună, nu are rost să vă imaginaţi ce şi cum, dădeau un soi de guiţaturi radicalizate şi alcoolizate…

La fiecare strofă spusă pe scenă, în faţa mulţimii gălăgioase, care nu prea se sinchisea de închiderea festivă a festivalului, mă aşteptam să mi se facă rău, să mi se arunce o sticlă în cap, să mi se strige o înjurătură, să aud un fluierat tribal etc. Nu, nu, nimic din toate astea. RÂUL NU A VENIT DE LA AŞA- ZIŞII RĂI ALCOOLIZAŢI… Nu, doar un nimic pur de jur împrejur şi deodată, brusc, la auzul vocii mele, ca prin magie, linişte metafizică, de parcă miile de oameni au amuţit sau împietrit… Unii beţivi s-au trezit prinşi de-un plâns nevinovat, de parcă poemul meu îi biciuia, părinteşte…

La sfârşitul poeziei, când am coborât, transpirată de frică, am auzit că s-a strigat BRAVO, BRAVO, BRAVO. Visam? Visam că nu visam. Mă pierdeam oare în visul despre cum mă trezeam? Şi am coborât de pe scenă. În mulţime, lume necunoscută mă atingea, salutar, pe umeri, mă pupau femei necunoscute, poeţi arabi. Dârdâiam de emoţii. Şi înaintam spre grupul meu de amici, aşezaţi undeva la mijloc, la mese încărcate cu sticle de bere. Deodată, TERIBILUL… Mi s-a întâmplat că a venit o întâmplare tare neplăcută spre mine: directorul mare, care şi el a zis un poem de-al lui, despre el, pe scenă, omul ăsta aparent amabil, calm, drăguţ, politicos, s-a aruncat prin mulţime, cu furie, spre mine, şi mi-a strigat în cea mai teatrală limbă franceză: “C’est quoi cette merde, Rodica?! Pourquoi as-tu dit ce poème-là? As-tu vécu une Révolution pour savoir tout cela?! T’en sais rien pour parler comme şi…” În clipa aceea, am simţit ca toată viaţa mea de poetă sinceră, care ştie ce este suferinţa şi umilinţa, de femeie care s-a bătut toată tinereţea ei contra capetelor retrograde, contra orgolioşilor, a geloşilor, a nedrepţilor, a hoţilor, a mincinoşilor, în clipa acelui moment de ruşine, am crezut că mi-am pierdut toată încrederea în POEZIE şi POEŢI. Degeaba mi s-a explicat mai apoi, ceasuri întregi, de către diferite persoane cu scaun la cap, că nu eu, nu poemul meu suntem de vină, ci domnul – poet-director – care m-a jignit dintr-un teribil orgoliu propriu. Nu puteam pricepe ieşirea lui nervoasă. Poemul meu nu a făcut rău nimănui, nu era nici măcar un text prost… Şi atunci? Nici măcar nu mi-a mulţumit că, spre deosebire de ceilalţi poeţi care s-au eschivat de la tema impusă de dumnealui, eu, conştiincioasă, m-am chinuit să scriu pentru alţii, să le aduc un omagiu sincer, nefanfaron, că am retrăit în cuvinte pentru alţii, vechi dureri şi amintiri din viaţa mea în acel an sângeros 1989.

Există vreun motiv care te-ar determina să te reîntorci în România?

Dacă ţara noastră ar fi mult mai curată, dacă lumea românească nu s-ar mai lăsa condusă de profitori, şmecheri şi lichele care o trag în fundul puţului, aş nutri speranţa că într-o zi, întorcându-mă, ca de obicei, de marile sărbători, acasă, nu doar familia mea să mă convingă să rămân acasă, ci şi străzile, parcurile, ruinele, tomberoanele de gunoi, haitele de câini, bătrânii necăjiţi, bolnavi şi flămânzi din parcurile fără flori, doar cu iarbă cât casa, copiii cerşetori, aurolacii de la semafoare, emisiunile cretine de la Televiziunea română, certurile şi mizeriile parlamentare, poveştile cu voturile funerare, dacă multe, dacă mărunte, dacă şi… În fine, dacă bătrâneţea care va veni şi la mine, într-o bună şi urâtă zi, dacă nostalgia mea de patrioată adevărată, exilată, ar răbufni…

Număr de vizualizări :1450


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro