Jurnalistul Gabriel Rusu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un amplu text critic despre volumul “Poveste cu Emanuel” de Gabriel Năstase, Editura Semne, 2012, pe care-l redăm integral:
“Pentru orice român dedat cu mitologicalele vehiculate de filmul american de război post-Vietnam, semper fi, din latinescul semper fidelis, trimite la frumoasa ( râvnita?!) camaraderie de arme care îi uneşte pe membrii unui corp militar de elită: vajnicii puşcaşi marini, chiar şi adunaţi pe la casele lor, respectă neabătut codul moral-comportamental care le-a conferit apartenenţă şi, implicit, identitate. Este acesta un exemplu de ficţiune care, în linia basmului, ambiţionează să ne arate calea cea bună – corectă, adevărată, eventual suficientă sieşi. Alte exemple din aceeaşi familie sunt ficţiunea despre codul moral-comportamental al samurailor, ficţiunea despre codul moral-comportamental al robinhuzilor din Pădurea Sherwood, ficţiunea despre codul moral-comportamental al războinicilor homerici. Cu cât sunt mai vechi, cu atât au un parfum mai de cultură. Pentru că sunt ( în) istorie. Tot în istorie, aflăm, firesc, şi ficţiuni despre codul moral-comportamental al ficţiunilor. Se numesc şcoli/ grupări/ generaţii artistice. La noi, în cronologia literaturii, ultima care a conferit apartenenţă şi identitate inconfundabile a fost textualismul, mai larg şi destul de impropriu cunoscut drept optzecism. Dacă afirmaţia provoacă reacţii iritate, amintesc, în acest spaţiu insuficient pentru o demonstraţie bine argumentată, doar că: pe de o parte, textualismul a dus la sistem autoreferenţial preocuparea modernismului pentru limbaj, evidentă, însă intuitivă; pe de altă parte, ingineria textuală, acum considerată/ devenită desuetă, dădea rigoare şi vigoare jocului cu constructele culturale, joc pe care postmodernismul ( identificare literară pe cât de permisivă, pe atât de cvasi-inoperantă) l-a lăsat în voia anarhiei mode(le)lor de civilizaţie minimalistă. Consideraţiile, prea succinte, privesc literatura română şi sunt consideraţii, nu valorizări, ţintesc metoda, nu calitatea estetică a vreunei opere „optzeciste”, „nouăzeciste”, douămiiste” etc. Se referă la istorie. După aproape 40 de ani, există textualişti care spun semper fi unui corp ( şi unui cod) literar de elită. Gabriel Năstase o face cu Poveste cu Emanuel ( Editura SemnE, 2012), un roman.
În patru ani de Filologie bucureşteană, a croit experimente, la revista de hol de facultate Noii şi la Cenaclul Junimea, cot la cot cu Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Constantin Stan, Gheorghe Iova, Sorin Preda, Gheorghe Ene. Fiecare a avut propria-i viteză de publicare. Gabriel Năstase a debutat publicistic în 1971, cu girul lui Baruţu Arghezi, în revista Albina. După studenţie, au urmat ani de gazetărie intensă, la rece, la cald, la fierbinte – mulţi ani, înainte şi după 1989. Era gazetar, însă în adânc era numai prozator. A debutat editorial într-un volum colectiv ( Preludii epice, 1990), textul său fiind, de fapt, un fragment de roman. După un deceniu, a apărut şi Şoseaua de centură ( 2000), romanul în cauză. A mai trecut un deceniu şi a publicat Economia de viaţă ( 2011), o carte de ficţionalizări eseistice ale realităţii. Părea că Gabriel Năstase nu se grăbeşte, cercetând alene greutatea, flexibilitatea şi portanţa cuvântului de aşezat în frază. Şi, brusc, o schimbare de ritm. La nici un an de la precedentul semn editorial, îi apare un roman. Poveste cu Emanuel este subintitulat o rapsodie textuală şi, astfel, îşi declină din start apartenenţa, identitatea şi finalitatea literare. Textul descompune lumea până la atom şi se sfâşie pe sine până la fonem. Pentru că nu crede în geometria euclidiană a vieţii şi a morţii şi a rostirii amâdurora. Rezultatul este o fulguraţie de fragmente de întâmplări şi de fragmente de destine. Omogenitatea naraţiunii, logica de tip cartezian în desfăşurarea evenimentelor, consistenţa motivaţională a psihologiilor repugnă autorului care este şi narator şi protagonist şi mai multe personaje (!). Pe el îl încântă aleatoriul, fluidizarea sincopată a istorisirii ca în jazz ( mărturiseşte că îi vin sub degete litere, nu cuvinte, ca notele pe un portativ), augmentarea câte unui detaliu în cheie oniric-grotescă sau oniric-lirică. Textul are aparenţă criptică, unitatea povestirii, care să integreze şi să limpezească, este eluzivă. Dar textul împricinat este textualist, aşa că, după cutuma autoreferenţialităţii, îşi conţine, pe ici, pe colo, decriptarea: „Tot timpul, despre hotărâre. Sau despre hotar. Argumentul lăuntric că, de fapt, nu te vei struni niciodată, îţi refuzi hotarul. Şi, de aici, lipsa de încredere, abandonul în relativ, o devălmăşie stranie de obiecte şi întâmplări, în străduinţa de a te fi definit. A-TE-FI-DE-FI-NIT. Emanuel Vasiliu şi gramatica transformaţională, propoziţia – tranşa sonoră dintre două pauze, îţi aminteşti?” ( p. 121); şi „Textul acesta, fireşte, bănuit şi râvnit, el singur lipindu-se de tine, înfăşurându-ţi-se de gât, într-o părelnică, trecătoare amăgire, aflată dincolo de bine sau de rău, dar încercând să te supună (iarăşi!) aceloraşi, vechi, categorii morale în virtutea cărora ai putea să vieţuieşti, suficient şi singur, într-o lume fără putinţă de control şi fără putinţă de oprire. Oprire. Contopire. Amăgire.” ( p. 136); şi încă „Asta numai tu poţi să ştii! Sunt fragmente pe care numai gândul tău le poate fulgera şi ţese în acea ordine pentru mulţi amăgitoare, dar pentru tine de un perfect înţeles. Şi-am încălecat pe-o şa.” ( p. 137). Este acum uşor de înţeles că romanul întreg este radiografierea unei conştiinţe fracturate, a unei conştiinţe aflate în criză. Scena-pivot a construcţiei romaneşti o constituie un salon de reanimare în care autorul, după operaţie, încearcă să se trezească din anestezie, să se dumirească. De aici, din sinele lui mai exact, radiază tot textul. Citim amintiri, proiecţii ale subconştientului, solilocuri etice şi estetice. Toate amestecate în shaker-ul unui barman obsedat de măreţia haosului. Dar a te gândi la haos înseamnă a gândi haosul, a-l descrie şi a-l scrie. Hotarele dintre fapte se estompează, identităţile făptuitorilor convieţuiesc simbiotic, povestirea curge la persoana I, a II-a, a III-a iar relatarea reportericească, rememorarea sentimentală, citatul cultural, divagaţia eseistică şi referirile la personaje ( imaginate) şi persoane ( reale) stau umăr la umăr în îmbulzeala unui bâlci ( este şi o scenă a bâlciului!) universal. Însă oricât ar părea de browniană, mişcarea acestor elemente are tipare simbolice: femeile iubite poartă, toate, numele Luana; bărbaţii odioşi sunt numiţi, toţi, Uleiosu; Emanuel, autorul-narator-personaj, şi părintele Emanoil sunt fraţi în oglindă. Zbaterea amintitei conştiinţe fracturate naşte repere existenţiale.
Romanul lui Gabriel Năstase este o mostră de textualism poetic viabil încă. Paradoxal poate, deoarece autorul nu se dezice de al său semper fi, anumite fragmente de întâmplări, lucrate în altă manieră stilistică ( vezi cele din zona amintirilor) dezvăluie un prozator aplecat către dulcele stil clasic. O nouă carte are de reconfirmat o opţiune sau de afirmat o alta.”
GABRIEL RUSU
