Eugen Simion, „În ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor”

iun. 28th, 2012 | By | Category: No comment

Ediţia a II-a, adăugită, Ed. Curtea Veche, 2012

Trăim într-un vacarm generalizat şi, dacă-mi dai voie să-mi duc gândul până la capăt, un vacarm obscen. Numai asta facem, în fond, noi, românii scrietori, de două decenii: polemizăm, polemizăm, ne revizuim moral, ne detestăm cu sinceritate, ne încondeiem cu isteţie şi savurăm dezastrele noastre. Ajuns cuţitul os, cum se zice în limbajul cunoscutului personaj al lui I.L. Caragiale.

Ce-i curios, spiritul românesc a început, am impresia, să se hrănească numai cu aceste otrăvuri. A uitat gustul adevărului şi a uitat, se pare, de tot culorile iubirii şi ale bucuriei spirituale. Poate mă înşel, dar eu aşa simt, aşa văd şi judec lucrurile. De aceea, fac zilnic exerciţii de exorcizare a răului, mă opun cât pot demonului care mă îndeamnă să dau curs indignării, exasperării, stărilor mele nihiliste care mă sufocă…

Ca să-ţi dovedesc, totuşi, că pot schiţa un portret în tradiţia Daumier, voi încerca să prind câteva „caractere”, în sensul moralistic al termenului, din epica noastră socială. Tot zic unii confraţi că eu „povestesc cărţile”, în timp ce ei, nu-i aşa, trăiesc doar în vecinătatea marilor concepte. Greşesc aceşti confraţi, am spus-o până acum de mai multe ori în convorbirea noastră, greşesc pentru că epica ideilor sau imaginaţia ideilor constituie o dimensiune esenţială a discursului critic. Fără ea, critica literară este moartă, este o limbă de plumb, un discurs constipat şi inutil pe care, în fond, nimeni nu-l citeşte, sau, de-l citeşte, îl abandonează repede… Eu nu vreau să fiu „consultat” pentru a fi citat la bibliografia din subsolul paginii, eu vreau să fiu citit şi, dacă sunt citit cu plăcere, cititorul să-mi urmeze ideile.

Daniel Cristea-Enache

Număr de vizualizări :2152


One Comment to “Eugen Simion, „În ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor””

  1. Sanda Văran spune:

    Motto:’’Așadar, românul se naște poet și devine moralist.”
    (Eugen Simion -Timpul trăirii, timpul mărturisirii…. Jurnal parizian, pag.143, ed. din 1979 )

    ”Tocmai la pont” această fină observație, pe care, cu mult timp în urmă, Eugen Simion o nota în poeticul și adorabilul său jurnal, ce poate servi foarte bine la reconstituirea atmosferei pariziene din anii imediat următori „revoluției” din Mai ’68, precum și a celei din România primilor ani de ceaușism, a relațiilor ce se țeseau pe plan cultural ( și nu numai!) între România comunistă și lumea liberă, capitalistă.

    Dar ce e, oare, moralistul sau, mai exact, românul moralist? Cu siguranță, nu un erou. Mai degrabă un fel de ființă neputincioasă moral, care, deși crede că știe pe de rost ce este binele și răul, atunci când i-ar fi mai de folos, nu le poate recunoaște și deosebi, o ființă care, ținând, cu vizibilă voluptate, lungi și interesante discursuri pe teme etice, nu e capabilă să se sustragă fascinației răului, în timp ce binele i se pare și obositor și plictisitor de moarte.

    Metamorfoza se petrece sub chiar ochii cititorului și însuși observatorul detașat de altă dată, încheindu-și cu grijă în bumbi sutana cândva neagră a oratorilor de duminică, ne vorbește astăzi pe nas despre ”culorile iubirii și ale bucuriei spirituale” sau dă, în treacăt, o palmuță calmantă tribulațiilor oarecum literare din ultimii douăzeci de ani și bate catifelat obrazul confraților, care-l acuză hain și chiar fără noimă că ar face critică literară din povestitul cărților pe-nțelesul tuturor.

    Nici un moment n-am îndrăzni să spunem că n-ar avea dreptate să-și afurisească adversarii sau rivalii în scris, căci acesta rămâne întru eternitate și se va putea vedea mai târziu ”cine-a iubit/cine-a greșit” sau că n-ar avea voie să trântească cu ciocănelul academic în masă, ca să se facă liniște atunci când vorbește domnia sa, dar e o greșeală profund neortodoxă să anatemizeze așa, la grămadă, numitul spirit polemic al ”scrietorului” român de azi, fiindcă 100% că acesta, în esența sa, nu e nici spirit, nici polemic.

    Vorbind aici despre polemică, criticul doar dă să înfrumusețeze istoria literaturii române. De două decenii și mai bine, cei mai mulți scriitori români (stabili) aproape și-au uitat meseria declarată și adevăratul scop al existenței, dar nu din cauza polemicii în sine, fiindcă, în fapt, ei nu au polemizat și nu polemizează între ei pe teme literare sau etice, ci, pur și simplu, din cauza unei dorințe arzătoare și irepresibile de parvenire. Aceasta îi stăpânește și din cauza ei își dau, fără măsură, în cap, se batjocoresc, se înjură, se bat fără mănuși și, respingând orice reguli cavalerești, își stropesc îngrozitor cu noroi uniformele pline de fireturi literare, cizmele cu pintenii ascuțiți ai figurilor de stil, coiful ori chipiele cu cozoroc sub care altădată dospea creativitatea și inspirația. Așa merg ei, în roșu și negru, pe drumul spre înalta societate…

    Nu, în mod sigur, aproape niciodată ”scrietorul” român, la întrecere cu criticul său literar, nu polemizează, căci nu are cu ce. El este, în timpurile noastre, nu rău, căci poate răutatea (despre care Thomas Mann spunea că ar fi o adevărată armă, murdară aș spune, a progresului*) convertită în spirit critic și autocritic l-ar salva, l-ar face să progreseze, dar el nu vrea să progreseze, ci doar să se ”procopsească”. E, înainte de toate, cufundat într-un mizerabil travaliu de cucerire a unei poziții confortabile în societate, unde vrea și el să nască mici și mari averi ori măcar să facă rost de o pensie suplimentară. De unde și apetența-i pentru jurnalismul ce conduce la scandal sau convertirea facilă la comentariul politic și, mai direct, la politica însăși. Și și-a însăilat pe loc și o acoperire din așa-zisa datorie și obligație a intelectualului și a artistului de a se amesteca tot timpul în pubelele cetății…!

    Dar nu, moralistul din fragment nici măcar nu se atinge de adevăratele rădăcini ale răului împotriva căruia predică steril și pe care, după cum se vede, l-ar lepăda de la sine, din buze, ca mai apoi, mimâmd neîndemânarea, să-l lase să intre din nou, liniștit, pe fereastră.

    *”– Caustique ? Vous voulez dire : méchant ? Oui, je suis un peu méchant, dit Settembrini. Mon regret c’est que je sois obligé de gaspiller ma méchanceté à des sujets aussi misérables. J’espère que vous n’avez rien contre la méchanceté, mon cher ingénieur. A mon sens, c’est l’arme la plus étincelante de la raison contre les puissances des ténèbres et de la laideur. La méchanceté, monsieur, est l’esprit de la critique, et la critique est à l’origine du progrès et des lumières de la civilisation.” – La Montagne magique de Thomas Mann”.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro