Mitul, apanajul omului modern

mai 27th, 2012 | By | Category: Postcard

O istorie prezentă definită printr-o dureroasă lipsă de comunicare, prin căutări, prin angoase sau printr-un refuz existențial, de multe ori. Lumea trăiește parcă despovărată de mister. Însă, dincolo de această răzvrătire existențială, purtăm cu noi, în noi, povara umanității preistorice.


Conștiința timpului este strâns legată de conștiința schimbării. Este necesar un efort de abstracție pentru a separa conceptual spațiul de conținutul lui concret și a separa timpul de evenimentele care au loc în el. Imaginea mitologică a timpului care trage toate lucrurile într-un flux neîncetat este primul pas în această direcție. Credințele preistorice percepeau și concepeau timpul ca o succesiune circulară de evenimente de întâlnire cu lumea de dincolo. Viața însăși era ritmată interior de emergența divinului în lume. Intervalul dintre aceste epifanii era numit timp, iar viața omului cu momentele ei cu conținut inițiatic
(nașterea, maturitatea, nunta, moartea) avea conținut relațional și ciclic.
Credinţele religioase ale umanităţii au ignorat irupţia divinului în timp prin creaţie şi paradis şi au uitat apropierea originară de Cel veşnic. Dorul lor după eternitate s-a reorientat spre lucrurile înconjurătoare, mai ales cele intangibile sau înfricoşătoare – mysterium tremendum, în care îşi puteau încorpora tendinţa firească de înălţare spre sferele superioare ale fiinţei, înscrisă în chipul lui Dumnezeu din ei. Natura însăşi prin ritmurile ei interioare a devenit un receptacul activ al acestei tendinţe doxologice. Astfel, rudimente ale revelaţiei originare au fost transferate unor corpuri cereşti, fenomene atmosferice sau celeste etc.
În această tendinţă perpetuă către ceea ce îi este superior, omul a socotit integrarea în natură ca unicul obiect al religiozităţii sale, iar vizibilul a devenit temei al puterii invizibile şi apofatice care conduce lumea. Observând ordinea creată a naturii, omul a socotit că ritmul ei ciclic (corpuri cereşti, anotimpuri) constituie ordinea universală a creatului şi că istoria însăşi este ciclică şi repetabilă. Mitul eternei reîntoarceri întrupează în sine această mentalitate. În întoarcerea către origini, omul a găsit temeiul fiinţei sale. Această aspiraţie însă era de fapt expresia alterată în timp a nostalgiei umane universale pentru paradis, pentru puritatea originară a cărei memorie o avea. Omul se întoarce instinctiv parcă spre originea sa, pentru că imago Dei din sine îi vorbeşte că originea sa este în iubirea lui Dumnezeu.
Orizontul circular al gândirii umane a cuprins toate sferele cultural-religioase ale omului şi a fost confirmat de tot mai atenta observare a ordinii cosmice. Ritmul vieţii şi al morţii, succesiunea anotimpurilor, luna şi soarele, lumina şi întunericul au devenit alternanţa interioară a gândirii şi simţirii religioase. În ea se observă rezidual kerigma revelaţiei originare şi ea este fondul mental şi cultural al religiei desăvârşite în care omul devine ceea ce a fost menit deja în gândirea eternă şi infinită a lui Dumnezeu: dumnezeu după har.
Timpul ciclic este aşadar o reminiscenţă din temporalitatea originară în viaţa omului căzut în păcat şi o expresie a dorinţei lui de înveşnicire. Sfidarea şi negarea morţii, care sunt esenţa întregii culturi a umanităţii au constituit temeiul circularităţii religioase, în care omul neagă nefiinţa şi postulează o existenţă circulară şi perpetuă a fiinţei. Teoria reîncarnării este o dezvoltare a acestei concepţii şi în ea omul a depus toată răzvrătirea sa asupra morţii. Totuşi, moartea fiinţei umane a rămas o realitate irefragabilă şi durerea pricinuită de pierderea celor dragi şi de apropierea noastră pierdere nu s-a împuţinat prin această negare a evidenţei creatului.
Jean Pierre Vernant vorbeşte despre un aspect mitic al memoriei la grecii antici, în care aceasta este privită ca o cucerire a trecutului său colectiv[1]. Memoria este aşadar divinizată, există în Pantheonul grecesc antic o divinitate cu funcţii mnemonice şi psihologice: Mnemosyne. Această apetenţă pentru valorile memoriei umane într-o civilizaţie marcată de cultura orală arată valoare mai târzie pe care grecul o va da timpului. Mnemosyne este soră cu Chronos (zeul timpului devorator) şi cu Okeanos şi ea este protectoarea darului poetic. Aşadar în mentalitatea elenă, memoria este poetică şi poartă în sine modalităţi de posedare divină, delir şi enthousiasmo/j. Profetul şi poetul (aedul) sunt aşadar categorii consanguine care au darul de a vedea trecutul şi viitorul: „Orbi în faţa luminii, ei văd invizibilul”[2]. Grecul surprinde aşadar dimensiunea apofatică şi poetică a divinaţiei, precum şi extensiile profetice ale înţelepciunii. Memoria poate aşadar transcende moartea şi uitarea (Lethe – forţă infernală a lumii umbrelor) şi poate accede la ţinutul fericit al luminii[3]. Această circularitate mentală profetic-poetic va fi infrastructura logică pentru o teologie a tainei în Creştinism.
Ceea ce este important pentru actualitatea studiului de faţă este faptul că dincolo de religiile care afirmă reîncarnarea, o nouă mentalitate mitică post-modernă şi post-religioasă stipulează reîncarnarea ca remediu mental pentru o societate consumistă şi auto-idolatră în care moartea fizică este supremul rău. În societăţile occidentale, moartea ca evidenţă fizică a persoanei umane este muşamalizată, cosmetizată, anesteziată ridicol şi negată stăruitor chiar şi în cazurile terminale. Realitatea morţii şi realitatea vieţii de dincolo sunt negate cu înverşunare chiar de Bisericile creştine care pun mai mult accent pe consolarea celor rămaşi decât pe îndreptarea muribundului. Viaţa veşnică a devenit dispensabilă pentru o astfel de mentalitate post-religioasă, singura realitate fiind clipa, oricât de evidentă ar fi fragilitatea (sau chiar nefiinţa) ei ontologică. Fără veşnicie, clipa nu există, ea este doar zbaterea unei nefiinţe în dorul ei de a deveni ceva. Fără viaţa veşnică, însăşi viaţa de aici este dans absurd al fiinţei pe marginea nefiinţei şi un drum cu sens unic către neant.
Timpul ciclic a fost expresia neputinţei umanităţii căzute în păcat şi în moarte de a surprinde şi valoriza valoarea infinită a acestei vieţi pentru viaţa veşnică. În societatea de astăzi, ciclicitatea la care cheamă Nietzsche şi Feuerbach a devenit expresia aroganţei umane în faţa evidenţei şi a înfrângerii ireversibile a omului de către un sistem social reductiv la acumularea plăcerii şi la evitarea durerii (după expresia Sf. Maxim Mărtuirisitorul). Revelaţia divină în istorie şi Biserica creştină au combătut necontenit această tendinţă reductivă a umanităţii de a nega moartea. De la proorocii Vechiului Testament care chemau poporul la pocăinţă şi la reiterarea valorilor nevăzute care guvernează viaţa, până la Sfinţii Părinţi care au deconstruit sistematic sistemul consumist al societăţii ca ispită perpetuă şi ciclică a umanităţii prospere[4], există o continuitate de sens a acestui răspuns dat de oamenii lui Dumnezeu lumii ca saeculum, despărţite de Dumnezeu prin dorinţele aberante ale propriului trup.
Mircea Eliade va elabora o adevărată hermeneutică a timpului mitic recuperabil prin cult în religiile naturaliste sau cosmice: eterna reîntoarcere din timpul corosiv al prezentului se poate face numai retroactiv, intrând într-o temporalitate ciclică. Această temporalitate este ambivalentă în comunitatea arhaică: repetiţia ciclică e reîntoarcere în paradisul originar. Dimpotrivă pentru societatea modernă, repetiţia e semnul infernului. Mentalitatea liturgică a omului arhaic consumă şi regenerează timpul prin sărbătoare. Omul primitiv percepe timpul ca pe clipa aurorală a creaţiei: imediatul recurge la cosmogeneză pentru a se restaura. Gestul demiurgic este repetat ciclic şi ritmic pentru a vindeca lumea de moarte, cerul se apropie de pământ[5].
PRIMITIVUL MIMEAZĂ GESTURI PARADISIACE, ÎNCEARCĂ O EVAZIUNE DINCOLO DE TIMP ŞI UITĂ SISTEMATIC PRIN RITURI PURIFICATOARE TIMPUL TRECUT. EXISTĂ AŞADAR O FUGĂ DE PREZENT ÎN UMANITATEA PREISTORICĂ. APOI, REPETIŢIILE ARHETIPALE RESTAUREAZĂ OMUL ORIGINAR: NUNTA ESTE O REPETIŢIE CULTICĂ A HIEROGAMIEI ORIGINARE DINTRE CER ŞI PĂMÂNT (ATHARVA VEDA – HINDUISM)[6]. ACTIVTATEA UMANĂ ESTE RITUALIZATĂ CICLIC ŞI ARHETIPAL. TIMPUL PERSONAL ESTE ABSORBIT DE TIMPUL COMUNITĂŢII ŞI PRIN RITM ŞI RITUAL DEVINE SACRAMENT AL ETERNITĂŢII. PRIMITIVUL AFIRMĂ PERMANENTA MOARTE ŞI ÎNVIERE A LUMII: ASTFEL, SOARELE MOARE ŞI ÎNVIE ÎN FIECARE ZI, LUNA ESTE MÂNCATĂ DE UN MONSTRU ŞI ÎŞI RECAPĂTA FORMA INIŢIALĂ ETC. ACEASTĂ PERMANENŢĂ A MORŢII ŞI ÎNVIERII CICLICE SE RAPORTEAZĂ ŞI LA PERSOANA UMANĂ: MORTUL ESTE CULCAT ÎN POZIŢIA GHEMUITĂ, CA UN FOETUS PENTRU CA SĂ SE NASCĂ ÎNTR-O ALTĂ VIAŢĂ.
DE ASEMENEA, CULTELE INIŢIATICE (SPRE EXEMPLU MISTERELE ELEUSINE) PROPUN OMULUI O SCUFUNDARE ÎN MAREA DIVINĂ A ORIGINILOR: IMPERSONALUL ORGIEI NEAGĂ CREAŢIA, TINDE SPRE FUZIUNEA INFRA-PERSONALĂ[7]. OMUL SE ABANDONEAZĂ IRAŢIONAL BEŢIEI EROSULUI ŞI ANIMALITĂŢII, SE ELIBEREAZĂ DE RESPONSABILITATEA PERSONALĂ, REGRESEAZĂ PRIN ORGIE LA STADIUL DE GERMEN, SĂMÂNŢĂ ÎN SÂNUL MARII MAME. INIŢIERILE ORGIASTICE PROPUN AŞADAR O FUGĂ DE TIMP PRIN BEATITUDINE PRENATALĂ. OMUL DEVINE PRIN DEPERSONALIZARE UN ABIS MEONIC ÎN CARE LIBERTATEA SE CUFUNDĂ ÎN INSTINCT.
NIMIC MAI FALS PRECUM CONVINGEREA CĂ MITURILE AU DISPĂRUT PENTRU TOTDEAUNA. MITURILE SUNT O NEVOIE FUNDAMENTALĂ A FIINȚEI UMANE.
ÎN ACEEAȘI CATEGORIE PUTEM ÎNCADRA AȘA-ZISELE MITURI MODERNE?
EXISTĂ RISCUL, DELOC ASUMAT, AL PREZENTULUI DE A PRODUCE ANUMITE CONFUZII ÎNTRE MIT ȘI UNELE PRODUSE IDEOLOGICE ALE SALE.
DACĂ ACCEPTĂM O PRIMĂ PARTE A DEFINIȚIEI MITULUI DATĂ DE ROLAND BARTHES, CONFORM CĂREIA MITUL ESTE DOAR UN CUVÂNT, ATUNCI NU NE MAI POATE MIRA CONFUZIA CREATĂ VOIT ÎNTRE MIT ȘI O IDEOLOGIE MEDIATICĂ.
DINCOLO DE AȘA-ZISELE MITURI POLITICE SAU RELIGIOASE SUNTEM DOMINAȚI DE ACEEAȘI CATEGORIE DE FALSE MITURILE GENERATE DE PUBLICITATE, CINEMATOGRAFIE, MUZICĂ ETC. FALSUL DOMINĂ DE LA UN CAPĂT LA ALTUL:MITUL ETERNEI TINEREȚI, MITUL PERFORMANȚEI SEXUALE, MITUL IUBIRII ROMANTICE, MITUL CAILOR PUTERE, MITUL ARMONIEI SOCIALE, MITUL FAMILIEI PERFECTE ETC.
SEMIOLOGI PRECUM ROLAND BARTHES SAU UMBERTO ECO AU STUDIAT MITURILE CONTEMPORANE VEHICULATE DE PERSONAJE PRECUM JAMES BOND SAU PĂPUȘA BARBIE, MAȘINA SPORT SAU MOTOARELE HARLEY DAVIDSON. FIECARE DINTRE ACESTE MITURI ESTE O COMPOZIȚIE DE CUVINTE, SIMBOLURI ȘI EMOȚII ASOCIATE UNUI CUVÂNT IDEAL.
TOTUL ESTE SĂ FACEM DISTINCȚIA DINTRE AUTENTIC ȘI FALS ȘI SĂ AVEM PUTEREA DE A NE REÎNTOARCE SPRE CEEA CE PURTĂM ÎN NOI, ZI DE ZI. ȘI ANUME POVARA UMANITĂȚII PREISTORICE, POVARA MITULUI CE SE VREA RECUNOSCUT ÎN DEPLINĂTATEA VALORII SALE.——

Otilia SÎRBU

Număr de vizualizări :1324


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro