Secolul al XIX-lea sau secolul solidarităţii franco-române

apr. 20th, 2012 | By | Category: Postcard

Secolul al XIX-lea poate fi caracterizat precum în titlul acestei lucrări, dar asta nu înseamnă că atare realitate nu a început să se manifeste încă mult mai devreme. Marele poet al Pleiadei Pierre Ronsard se bucura de o bună receptare în Franţa secolului al XVI-lea, afirmând că este urmaşul unui nobil român („banul Mărăcine”), care s-ar fi stabilit acolo şi şi-ar fi pus spada în slujba regelui francez, ceea ce îl făcea, trei secole mai târziu, pe un alt poet să se entuziasmeze:

„Primeşte spada mea în dar,
Brav marchize de Ronsard”.


Ronsard (m. 1585) trăia în 1579, când (pe atunci doar „pretendentul”) Petru Cercel dădea curs invitaţiei regelui Henric al III-lea de Valois şi poposea pe pământ francez, unde destinul avea să îl ducă şi pe viitorul mitropolit Petru Movilă, primul student român la Sorbona.
De altfel, politica franceză de căutare a unui avanpost în Europa de est va identifica în mod corect ţările române ca pe un potenţial aliat de nădejde, dată fiind originea latină comună („sângele apă nu se face”), în timpul lui Ludovic XV, în 1762, propunându-se crearea unei reprezentanţe franceze la Bucureşti. Faptul a fost refuzat însă de turci, exact din aceleaşi motive pentru care francezii îl doreau, şi s-a putut realiza abia după Marea Revoluție franceză – în 1798 deschizându-se două consulate generale, unul la Bucureşti şi altul la Iaşi.
Primii imigranţi în masă în ţările române sunt francezii, care-şi oferă serviciile în diplomaţie, ca institutori, preceptori etc. Sunt numeroşi, dar oferta lor este primită în totalitate şi se ajunge ca mai toate familiile boiereşti să-şi aibă „francezii lor”, ceea ce asigură dorinţa tuturor de a învăţa această limbă. Mulţi dintre aceşti imigranţi – un Colson, un Hauterive etc. – se întorc mai târziu acasă şi publică lucrări frumoase despre români, cărora le laudă talentul şi spiritul viu ori legitima dorinţă de emancipare, deplângând faptul că au trăit sub stăpânire turcească. De aici s-a născut simpatia franceză pentru români, care caracterizează perioada în discuţie şi care se confirmă şi se adânceşte apoi prin relaţiile personale dintre tinerii români din Franţa, mai ales studenţi, relaţii nu o dată întărite în cadrul lojilor masonice pariziene.
Suntem în pragul unui nou secol, al XIX-lea, al romantismului, al spiritualităţii… şi al revoluţiilor – de toate felurile. Căci o mare revoluţie a constituit-o şi dorinţa protipendadei româneşti de a-şi şcoli descendenţii, îndemnându-i ca, pentru asta, să refuze şcolile năclăite de la Stambul sau poate din Rusia şi să meargă spre Europa – cu destinaţia precisă Franţa. Franţei (şi în mult mai mică măsură Germaniei sau Italiei) i-a revenit rolul de a crea intelectualitatea română, de a edifica spiritul activ şi constructiv românesc, cel ce va duce la „miracolul românesc” – formulă pe care nu românii au pus-o în ecuaţie.
În anii ’30, ’40 şi cei care au urmat, tineri români aparținând ambelor principate își vor face studiile la Paris (pe cheltuiala părinților lor, la fel de dornici de nou), fiind expuși marilor aventuri și idei de reînnoire politică și socială pe care Marea Revoluție franceză le-a revărsat asupra Europei.
În 1846, în Cartierul Latin, se constituia „Societatea studenților români din Paris”, sub președinția lui Ion Ghica, tânăr matematician și literat, căruia i se alăturau, printre alţii, C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, dar și, spre exemplu, un Alphonse de Lamartine, viitorul ministru al Afacerilor Externe în guvernul revoluționar francez de la 1848, un Edgar Quinet, intelectual foarte influent etc. Din Franţa, românii se întorc acasă şcoliţi, posedând diplome şi, totodată, fiind marcaţi de spiritul francez, de opţiunile acestuia, de ideea de libertate pe care în epocă nimeni n-o exprima pe măsura Franţei. Franţa a devenit astfel „modelul” esenţial pentru români. Nu s-a făcut niciodată tentativa de a se estima cum ar fi evoluat ţările române şi apoi România dacă în loc să apelăm la Franţa ca model, am fi apelat la Rusia sau la Turcia.
Intelectualitatea românească, mişcarea bonjurisă, tineretul au promovat intens ideea că Franţa asigură românilor sprijinul politic fundamental necondiţionat, emanat doar din nobila compasiune de gintă. Aşa se naşte ideea de „soră mai mică” asigurată de România, cu felurite derivate, inclusiv cea de „micul Paris” (Bucureştiul). Esenţa lucrurilor este puternic imagologică, pentru că „ideea de Franţa” nu rămâne a aparţine doar intelectualităţii şi tinerilor care au pus-o în ecuaţie, ci se extrapolează la nivelul românilor de rând. Nu e nici o exagerare în afirmaţia că în secolul al XIX-lea românul de rând iubea Franţa şi „ţinea cu francezul” îndiferent cu cine se confrunta acesta. În 1871, la capătul unui război franco-prusian, Franţa capitula, iar Napoleon III, „prietenul românilor”, era constrâns să abdice. Umilirea Franţei lăsa dâre de pasiune în România, unde demonstraţiile de stradă de la Bucureşti împotriva „neamţului”, adică a lui Carol I, iau amploare, iar domnitorul îşi face cunoscută intenţia de a abdica el însuşi, conştient că opţiunile Ţării nu merg în direcţia sa. Aşa cum consemnează documentele, pe buzele tuturor era retorica întrebare: cum să suportăm pe tronul României un neamţ, când nemţii au umilit Franţa?… Iar punctul culminant al acelor zile a fost reacţia populaţiei capitalei cu ocazia serbării zilei keiserului, organizată de legaţia germană în Sala Slătineanu, când se produce o nouă demonstraţie şi atacarea cu pietre a stabilimentului respectiv.
Să nu eludăm detaliul că venirea a numeroși studenți, artiști, intelectuali români în Franţa nu a fost benefică doar acestora, ci putem spune că a îmbogățit Franța din toate punctele de vedere, căci emigrația română a inclus unele dintre cele mai mari personalităţi mondiale ale secolului al XX-lea, un Constantin Brâncuşi, un George Enescu, un Eugen Ionescu, un Emil Cioran etc., etc., etc. Nu e vorba că fără aceştia Franţa ar fi săracă spiritual – lucru, desigur, inexact –, ci e vorba că „geniul Franţei” şi uriaşa ei cultură îi include şi pe aceşti români ca repere esenţiale.

٭

Traversăm o etapă fundamental nouă, care nu confirmă vechea imagologie…
Desigur, fiecare țară, la fel ca fiecare ființă, se definește în raport cu celelalte. Circumscriindu-şi raporturile sale cu „lumea”, Franța îşi stabileşte conexiunile cu Europa în ansamblul ei, cu Germania, cu Marea Britanie, cu SUA etc. Şi, spre nemulțumirea ei, chiar și cu România. Toate aceste raporturi aduc un plus sau un minus pentru fiecare din elementele corelate.
Franța nu poate exista singură așa cum nici o altă țară sau teritoriu nu poate exista de unul singur, la fel cum nici o ființă nu poate rezista unei solitudini absolute.
În ultimii ani, relația dintre Franța și România s-a degradat semnificativ. În ianuarie trecut, președintele Traian Băsescu vorbea despre parteneriatul strategic cu Franța ca fiind un model de dezvoltare al relațiilor de tip bilateral. Deşi şeful statului român făcea din intrarea în spaţiul Schengen prioritatea zero a politicii externe româneşti, câteva luni mai târziu, Franța avea să se opună, devenind principalul opozant al extinderii spațiului Schengen către România şi Bulgaria.
Astăzi, oficialii francezi, mass-media franceză cu precădere, fac declarații despre corupția persistentă în România, deşi Franța nu a insistat pe dosarele de corupție și pe Mecanismul de Cooperare și Verificare pe Justiție. Vara anului 2010 a fost marcată de episodul tensionat dintre București și Paris, Franța decizând să mediatizeze repatrierea romilor de cetăţenie română, folosindu-se nenuanţat identificarea „români”. Nu repatrierea era noutatea, deși expulzările și repatrierile se repetau de câțiva ani, ci mediatizarea excesivă, capabilă să creeze tipare mentale, mediatizare inducând defăimarea României într-o modalitate profund agresivă, precum cea decurgând dintr-o veche duşmănie şi dispreţ. Cât de departe este această realitate de imagologia din secolul al XIX-lea, de simpatia afişată pentru români!
Strict politic vorbind, Guvernul Franţei, Preşedinţia ei trebuie să facă faţă unui moment dificil, în legătură cu care identificarea unor „duşmani sălbatici” precum România ar putea asigura detensionări pe plan intern. Comunitatea internațională nu a întârziat totuşi să amendeze Parisul pentru tonul său, însă resentimentele afişate de Franța la adresa României au crescut constant. Pe noi ne interesează problema imagologiei şi a circumstanţelor în care o imagine se edifică, iar apoi, în alte circumstanţe, este supusă destrucţiei, dar analiştii politici au evidenţiat realitatea că Nicolas Sarkozy a instrumentalizat politic această problemă a romilor. Nu e un secret pentru nimeni: 2012 va fi anul alegerilor prezidențiale. O temă aleasă în campania prezidențială va fi lupta împotriva imigrației ilegale. Este știut faptul că alegătorii francezi nu fac diferența între cei care se mișcă în interiorul Uniunii și cei care vin din afara ei, cu toţii fiind priviţi ca „străini nedoriţi”. Așadar, tema amintită mai sus va fi aprioric pe placul omului de rând francez. Încă de pe vremea când deținea funcția de ministru de interne, Sarkozy inclusese acest subiect al imigrației pe agenda sa de lucru. Prezent în anul 2008 în Parlamentul României, el ținea să accentueze necesitatea încheierii unui pact european care să eradicheze imigrația ilegală.
Nu insistăm asupra problemelor politice, pentru că nu ele constituie materia acestei lucrări. Ele doar au avut rolul să nuanţeze conjunctural modalitatea în care imagologia se manifestă în linia unei incrementa atque decrementa…, ca să-l cităm pe Dimitrie Cantemir.

Otilia SÎRBU

Număr de vizualizări :729


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro