Radu Vancu, „Eminescu. Trei eseuri”

apr. 19th, 2012 | By | Category: No comment

Editura InfoArt Media, Sibiu/ Argonaut, Cluj Napoca, 2011

Cu adevărat remarcabil mi se pare următorul lucru: atât prin proto-biografismul lui, cât şi prin imaginarul acesta apocaliptic, Eminescu se dovedeşte surprinzător de îndeaproape de biografismul şi de expectanţa apocaliptică douămiistă. Sigur, diferenţele sunt evidente şi majore – biografismul douămiist e hard, cel eminescian numai embrionar, apocalipticul eminescian e utopic, cel douămiist dis- sau chiar kakotopic ş.a.m.d.

Însă, în pofida tuturor mutaţiilor genetice identificabile, eseurile acestea mi-au justificat convingerea că există încă anumite gene eminesciene suficient de vitale pentru a se reactiva în ADN-ul douămiist. Trebuie precizat numaidecât, fie şi numai din scrupul, că există şi o secvenţă a materialului genetic complet incompatibilă cu douămiismul; e vorba, se înţelege, de „poetica tăcerii”, cum nu se poate mai diferită de Schrei-ul neoexpresionist ori de anger-ul anarhist al poeţilor douămiişti. Însă acest Schrei, această anger, chiar fără s-o ştie, ba poate chiar à contre coeur, descind totuşi – pe alte filiere, nu încape discuţie – din visul şi armonia Poetului. Constatare care merită orice efort de reprimare.

Ca să nu închei fără să-mi duc la capăt datoria de istoric literar, aşa depersonalizată cum mi-am asumat-o, se cade să amintesc că această descendenţă a douămiiştilor din Eminescu a fost sesizată înaintea mea, cu cinci ani în urmă, de un critic de meserie. E adevărat, din alt punct de vedere şi pe un ton cam prea liric (ah, ce lume întoarsă pe dos e aceasta în care poeţii dezaprobă pulsiunile poetice ale criticilor!). Ca să vin direct la chestiune – Daniel Cristea-Enache îşi sfârşea după cum urmează un text programatic din 2006: „Tinerii poeţi de azi o văd [lumea] într-un spectru terifiant, înregistrând cu un ochi lucid, «rece», imobil ca al morţilor deveniţi ori nu statui, convulsiile fiinţei captive, zbaterile într-o lume degradată, cu sensurile sfâşiate, amestecate, răstălmăcite. Dacă e să le găsim un uriaş precursor pe această linie, trebuie să mergem, fără ezitare, până la tânărul bătrân Eminescu”.

Se cade, de asemenea, să observ că, într-un articol de peste ceva mai bine de o jumătate de an, reluând textul din antologia colocviului [Milenarism, în Colocviul tinerilor scriitori, Timişoara, Brumar, 2006, pag. 25], cronicarul elimină referinţa la „uriaşul precursor” tânăr-bătrân, încheind fraza şi textul cu „zbaterile într-o lume degradată” [Milenarism, în „România literară”, 31/2007] Nu-mi dau prea bine seama dacă epurarea referinţei absolute va fi fost operată din prudenţă sau din alte raţiuni, însă, cum se vede, cred că n-ar fi greşit dacă ar fi îngăduit-o în continuare.

Daniel Cristea-Enache

Număr de vizualizări :2001


One Comment to “Radu Vancu, „Eminescu. Trei eseuri””

  1. Sanda Văran spune:

    Motto: „Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici/ Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult…ironici” (Mihai Eminescu)

    Remarcabil, realmente remarcabil! Dar, de asemenea, cum spunea un personaj ionescian: ”Ce ciudat! Ce bizar! Și ce coincidență!!!” Poetul, istoricul literar și putem spune chiar, urmând firește litera textului, talentatul inginer genetician Radu Vancu ajunge după 5 ani la exact aceleași concluzii, ca să nu spunem ”gânduri”, la care ajunsese criticul Daniel Cristea-Enache mult înaintea sa. Cel puțin 5 ani de matură chibzuință și reflecție au fost necesari, însă efortul a meritat, căci iată! criticul își poate vedea validate, și nu oricum sau de oricine, intuițiile, de care el însuși nu pare să fi fost chiar așa convins nici la vremea în care acestea l-au vizitat.

    În orice caz, ”ezitarea” trecută a criticului e un frumos semn al unei ființe gânditoare și a unei inteligențe care nu numai că „taie”, dar se poate tăia și pe sine. Ceea ce nu se întâmplă, cum se vede, chiar cu toți urmașii literari ai poetului ce măcar în ”biografismul său embrionar” și în „apocalipticismul său utopic” a fost recunoscut și acceptat la masa plină de ”Ai!” și ”Vai!” ( traducerea în limba română de la ”Schrei” și ”Anger” :)) a douămiiștilor.

    Da, da, da, de 3 ori da. Profesorul Vancu are dreptate: între Veronicuța și Domnicuța se pot găsi atâtea și atâtea apropieri…

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro