Criticul literar și jurnalistul cultural Gabriel Rusu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un amplu text despre “subtilul concubinaj între scriitor şi gazetar”, exemplificând parcursul literar şi de jurnalist al lui Gabriel Năstase, un „caz” defel singular. Redăm integral textul lui Gabriel Rusu:
„Pentru cititorii de literatură avizaţi, Gabriel Năstase este autorul unui roman remarcabil, Şoseaua de centură, deci scriitor. Pentru cititorii de presă scrisă frenetici, Gabriel Năstase este semnatarul a sute de articole încadrabile în aproape toate genurile publicisticii, deci gazetar. Să fie o confuzie la mijloc? Nici vorbă! Acel Gabriel Năstase care face parte dintr-o primă promoţie a prozatorilor optzecişti, umăr la umăr cu Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Constantin Stan, Gheorghe Iova, Sorin Preda, este una şi aceeaşi persoană de stare civilă, ca să zic aşa, cu acel Gabriel Năstase ce, de vreo treizeci şi de ani, a bătut pe clapele maşinii de scris, iar acum bate pe tastatura computerului, ritmurile metamorfozării realităţii de zi cu zi în grafiile la minut din paginile cotidianelor sau săptămânalelor.
Cazul nu este defel singular. Există în istoria literaturii şi în cea a ziaristicii româneşti (dar situaţia este de aflat cam oriunde umbli hai-hui prin cultura universală!) o genealogie a identităţii scriitorului şi gazetarului în acelaşi autor. De la paşoptişti, la clasicii fundamentali, apoi de la interbelici, la postdecembrişti, cartea cu bătaie lungă, de la contemporaneitate, la posteritate, a îngăduit ( ba chiar a îmbiat!) lângă ea pe masa de scris însemnarea grăbită, cu bătaie scurtă, însă percutantă, de la întâmplarea de astăzi, la ştirea din ediţia de mîine dimineaţă. În postura de gazetar, scriitorul român a relatat de toate pentru toţi, dar a excelat în reportaj şi comentariu, acesta din urmă fie sub forma editorialului politic, fie sub cea a foiletonului socio-cultural. Ba, mai mult, aprins de patima pentru imediatul presei, a devenit director şi patron de publicaţii, valsând, uneori periculos, cu sentimentul puterii de a-i influenţa pe ceilalţi. Propun oricărui cititor al acestor rânduri un exerciţiu de brainstorming – amestec mai multe nume, din epoci diferite, şi vreau să ştiu care este prima ipostază, scriitor sau gazetar, ce vă vine în minte în raport cu fiecare: Heliade Rădulescu, Eminescu, Slavici, Iorga, Camil Petrescu, Sadoveanu, Mihail Sebastian, Octavian Paler, Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu, Cornel Nistorescu. Dacă răspundeţi rapid şi cinstit, s-ar putea să observaţi că pe cei „vechi” istoria a agăţat identitatea de scriitor, iar pe cei „noi” obişnuinţa noastră de a răsfoi realitatea cu mass-media agaţă identitatea de gazetar. Este aceasta o cutumă a mentalităţii colective, care se repetă de la perioadă istorică la perioadă istorică şi guvernează alchimia notorietăţii. Într-o joacă uşor vinovată, aş susţine că Homer nu este doar creatorul eposului, ci şi primul practician al corespondenţei de război. Dincolo de glumă, este cert că despre subtilul concubinaj între scriitor şi gazetar, prinşi în aceeaşi personalitate precum două săbii într-o teacă, despre tipologiile acestei coabitări, s-ar putea imagina un studiu amplu. Oricum, scriitorul şi gazetarul descind din cronicarul d’antan, cel care oglindea vieţuirea în text ca să nu i se piardă amintirea.
Şi făcea aceasta deoarece în oglindă originalul şi copia sunt una. Nu numai trecutul, ci şi prezentul este perceput prin prisma textului care îl descrie. Şi astfel textul îşi subordonează realul, fiindcă realul ajunge să existe doar aşa cum este scris. Finalitatea textului îi modelează retorica. Scriitorul îl trimite spre peren, gazetarul ţinteşte actualitatea, scriitorul istoriseşte destine, gazetarul lucrează cu întâmplări. Întotdeauna între textele aceluiaşi autor scriitor şi textele aceluiaşi autor gazetar există diferenţe de strategie retorică. Dar tot întotdeauna un anume sistem de vase comunicante într-ale stilului şi viziunii indică aceeaşi paternitate pentru cele două categorii de texte. Cartea de faţă pune laolaltă articolele prin care Gabriel Năstase gazetarul a ţinut la zi foaia de temperatură a societăţii româneşti din ultimii ani. Din acest punct de vedere, ea este o culegere de lecţii practice de ziaristică responsabilă. Şi tot în cartea de faţă, în amintitele articole, observăm deseori cum Gabriel Năstase scriitorul intervine şi dotează un eveniment oarecare cu un spaţiu de ecou controlat în care particularul devine emblematic„
Gabriel RUSU
