“Închipuiți-vi-l pe Cortazar scriind Rayuela și ascultând Judas Priest”

mart. 25th, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

Paul Mihalache (n. 1982) a publicat în anul 2007 volumul de proză scurtă „Ceasuri târzii”, pentru care a obţinut Premiul de debut al revistei „Scrisul Românesc”, iar în 2008 i s-a decernat Premiul Internaţional Naji Naman pentru povestirea „Charlie”. În 2011 a publicat romanul „Târg de arlechini”, distins cu premiul „Tânărul prozator al anului 2011”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a doua, de Ziua Culturii Naţionale, pe 15 ianuarie 2012. Andra Rotaru a dialogat cu autorul despre cel mai recent roman al acestuia.

Dubiile personajului Radu din volumul tău, în ceea ce priveşte sentimentele sale faţă de prietene sau fete pe care le place, în general, ţes numeroase fire neobservabile în prezentul imediat. Cu timpul, devine o normalitate să nu mai fie sincer cu ele. Unde îl duc toate aceste trişări amoroase, nevoite, dar constante?

Ce înseamnă fire neobservate – dacă totuși le observăm? Glumesc. Întrebarea e bine pusă. Dar Radu crede cu toată sinceritatea (iar eu nu sunt în măsură să spun dacă are sau nu dreptate) că așa-zisele trișări amoroase nu sunt chiar ceea ce par (de fapt, el ar respinge sintagma). I se poate imputa egoismul sau, cel puțin, egocentrismul (obligatoriu în oarece măsură, atât timp cât romanul îl are ca personaj narator și accesul său la mintea celorlalți este exclusiv indirect – mediat de presupuneri și interpretări). Dar ascunderea adevărului este, pentru el, o necesitate care îl întristează. Sunt momente în care își face calcule și e foarte tentat să îi spună Alinei despre Alexandra și despre toate sentimentele lui contradictorii.

Acum, în ceea ce mă privește, convins fiind că realitatea unui singur personaj (și ăla fictiv) nu are cine știe ce relevanță (iar aici anticipez) am încercat să exploatez pe cât posibil ideea de mască. Nu întâmplător romanul nu se numește Târgul arlechinului – ce idiot ar suna – ci Târg de arlechini. Pentru că toți își, ne, și-au (ce timp și persoană ar trebui să folosesc?) permit foarte rar (just like a life by the drop – parafreazează Radu versurile lui Stevie Ray Voughan) o atitudine relaxată și sinceră – care, împreună cu o analiză atentă a propriilor stări, ar duce, poate, spre ceea ce e numit, cu un termen deja cam uzat – autenticitate. Dar (revenind la Târg – sau nu) nici măcar în acele momente hai să le spunem personajele nu pot privi ceea ce li se întâmplă decât din exterior – ca spectatori ce asistă la propriile roluri.

Bogdan Creţu, la înmânarea premiului „Tânărul prozator al anului 2011”, spunea că ai reuşit să creezi un personaj „autentic”. Ce înseamnă „autentic” din punctul tău de vedere?

Nu știu ce a vrut să spună Bogdan prin personaj autentic – sintagmă care mă flatează, dar fără să o înțeleg prea bine. Ar trebui să îl întrebați pe el, nu pe mine.

Radu simte că falsitatea îi caracterizează atât pe el cât și pe ceilalți, fie că ei conștientizează asta sau nu (dar, odată conștientizată, falsitatea rămâne doar la un nivel superficial – acela al comportamentului). Însă el e destul de comod și delăsător încât să nu facă altceva decât să își pună probleme. În fine, dacă din carte ar fi lipsit pasajele de introspecție și o anumită căutare nu foarte bine direcționată, probabil că Bogdan n-ar mai fi spus personaj autentic. Am apucat să vorbesc cu el despre Târg, iar laudele și obiecțiile pe care i le-a adus au fost precise. Dar unele cuvinte sunt atât de des folosite, încât și-au pierdut semnificația exactă, devenind mult prea vagi.

Înainte de „Târg de arlechini”, ai publicat proze scurte. Care sunt satisfacţiile pe care ţi le oferă proza scurtă, lejerităţile ei, încercările la care te supune?

Mă bucur că mă întrebați despre proza scurtă. Mi-e dragă fie și pentru simplu motiv că ani de zile (să tot fie vreo șapte) asta am scris. Păi în primul rând e comod. Poți să scrii o proză în două zile și următoarele trei săptămâni să mergi la biliard. În plus, satisfacția e imediată. Romanul e mult mai pretențios. Dacă faci o pauză prea lugă, pierzi coerența personajelor și e groaznic de greu să revii. În plus, durează ceva vreme până să ai certitudinea că-l vei duce la bun sfârșit – eu am început cinci și am terminat unul singur. Asta din punct de vedere hedonist.

Dar mai e ceva. Proza scurtă îți permite să nu pui accentul pe firul narativ (în roman – nu; riști să pierzi cititorii, să-i plictisești) și să te joci cum ai chef cu stilul. Cortazar e șeriful șef. Dar, într-un anumit sens, e și mult mai dificil. Într-un roman de trei sute de pagini, nu e o tragedie dacă mai scazi uneori intensitatea. Alte fragmente îl pot salva. Nu să faci greșeli, dar să ai momente de umplutură (care nici ca formă nici ca idei nu spun foarte mult – ți se pare ție, ca autor, că e nevoie de ele). Într-un text de zece pagini nu ai când. Pierzi tot.

Am povestiri nepublicate pentru un întreg volum, dar nu sunt foarte hotărât dacă o să le trimit prea curând vreunei edituri, pentru că știu cât de puțin e vizibilă proza scurtă la noi. Aștept un moment mai bun.

Să nu se înțeleagă greșit. Oricât de bun ar fi Cortazar în Armele secrete, sau Celălalt cer nici una dintre povestirile lui nu poate fi pusă pe același plan cu Rayuela, cu Războiul sfârșitului lumii, al lui Llosa, sau cu Demonii lui Dostoievski. Dar proza scurtă, muzica trupei Van Der Graaf Generator și jocul de snooker sunt plăceri pe care nu mi le refuz.

Ce sunt „stările intenţionale” pentru Radu?

Sintagma stări intenționale e, pentru Radu, un fel de bullshit. Tocmai pentru că foarte mulți (mă refer inclusiv la filosofi americani de renume) cochetează cu diverse concepte și teorii, fără să poată emite ipoteze susținute de argumente cât de cât satisfăcătoare. Explicația există (e vag schițată și în carte). Însă vorbim despre un concept metodologic ce nu poate fi definit decât într-un limbaj foarte tehnic – în relație cu altele precu, qualia, superveniență, sau inner grammar – și am plictisi groaznic cititorii dacă ne-am apuca să intrăm în amănunte. Nu încerc să evit răspunsul; într-o vreme, filosofia minții chiar mă pasiona. Dar mi-am dat seama la timp că, față de cognitive science, e ca și cum Vasile Șeicaru ar vrea să facă duet cu Steve Vai.

Ai debutat la timpul potrivit? Sunt cazuri celebre de scriitori care şi-au găsit vocaţia foarte târziu, şi care s-au remarcat fulminant. De la care dintre scriitori ai avut cel mai mult de învăţat?

Foarte rar lucrurile se întâmplă la momentul potrivit. În 2008 aveam douăzeci și șase de ani. Dacă debutam la doisprezece, acum poate că eram celebru și plin de bani. Dar nu pot să neg: aș fi preferat ca prima mea carte să fie Târg de arlechini. Sau Conversație la Catedrala. Ceasuri târzii, volumul meu de proză scurtă, a fost publicat ca urmare a câștigării unui concurs. Am trimis un text de cinci pagini, iar editura Lumen, din Iași, mi-a propus editarea unui volum. Așa că am adunat rapid toate povestirile pe care le scrisesem până atunci și-am făcut de vreo sută douăj’ de pagini. Acum aș păstra patruzeci.

La cealaltă parte a întrebării voi răspunde foarte scurt. De la Faulkner, Cortazar, Llosa, Asturias, Reinaldo Arenas, Heinrich Böll, Ovidiu Nimigean și Chris Tănăsescu. Ceea ce nu înseamnă că n-ar mai fi vreo șaptezeci, dar mă rezum la cei care, într-o mai mică sau mai mare măsură (se observă, pe alocuri, în primul meu volum) m-au și influențat. Sau, cel puțin, m-au ajutat. Acum nu mai depind atât de mult de asta, dar cu patru, cinci ani în urmă, degeaba îmi plăceau foarte mult Graham Greene, sau Aldous Huxley. Dacă nu citeam câteva pagini din cei pe care i-am amintit (și poate că am uitat unele nume) îmi era foarte greu să scriu. Închipuiți-vi-l pe Cortazar scriind Rayuela și ascultând Judas Priest. Cam așa mi se întâmpla și mie. Aveam nevoie de o anumită muzicalitate, nu doar pe note ci și pe cuvinte. Deși Rob Halford e unul dintre vocaliștii mei preferați.

Ai avut modele reale pe parcursul scrierii sale? Cum s-au conturat personajele?

Modele da. Însă felul în care s-au construit personajele (foarte inspirat reflexivul) ține de o cu totul altă poveste. Am început prin a descrie un episod destul de asemănător cu ceva ce mi s-a întâmplat. Pe parcurs, apropierea dintre personajele mele și prietenii care le împrumută numele a început să mă intereseze tot mai puțin. De fapt, numai în măsura în care, pentru a fi veridice, trebuiau să păstreze o anumită coerență care, uneori, a făcut ca reacțiile sau replicile lor să se suprapună cu cele ale modelelor.

Pe cât de intelectual e Radu, pe atât de nechibzuit, exagerând cu viciile în viaţa sa rutinieră.

Radu nu e mai intelectual decât majoritatea din grupul lui și nici nu excelează prin vicii. Uite, pentru a mă întoarce la întrebarea din urmă – discuțiile alea din cămin și crâșme chiar așa erau. Am avut baftă de câțiva colegi și prieteni foarte faini. După ce scrisesem deja vreo jumătate din carte, am început să-mi dau seama că referințele literare pot fi percepute ca încercări de a epata. I-am trimis textul lui Ovidiu Nimigean și lui nu i s-au părut deloc așa. L-am crezut pe cuvânt.

Cât despre excese… ce să mai spunem atunci de Sid Barret sau de Ozzy? Radu se simte bine în Jack, uneori se cherchelește destul de zdravăn, fumează, înjură. Vă amintiți replica lui Nicholson (McMurphy) din Zbor deasupra unui cuib de cuci, chiar de la început, când stă de vorbă cu doctorul? Five fights, huh? Rocky Marciano’s forty and he’s a millionare.

Este acest Radu un tip de personaj asemănător în literatura română? Compatibil cu vreun altul? Cu cine l-ai scoate la vreuna dintre petrecerile studenţiei sale?

Aș invita-o pe Domnișoara T, din Patul lui Procust, că mi-a plăcut de ea.

În altă seară aș suna-o pe Iulia Militaru s-o întreb dacă îl lasă afară pe Clovni.

N-am pretenția de a fi creat vreun personaj din cale de afară de original, dar, pur și simplu, nu-mi amintesc vreunul asemănător din cărțile pe care le-am citit. Bineînțeles, trăsături comune e firesc să existe, dar nu evidente și nici esențiale.

În situaţii în care nu are ce să spună, Radu foloseşte numeroase citate memorate. De ce?

Aici nu sunt de acord. Radu nu folosește citate memorate când nu găsește nimic altceva de spus. Le folosește tocmai pentru că i se par foarte potrivite în acel moment. Și pentru că îi sunt dragi. Însă, dacă vă amintiți, o face numai atunci când vorbește cu Alexandra și cu Florin. Ele fac parte dintr-un joc, o convenție tacită care apropie, pentru că știe că și ceilalți (doi) îi vor răspunde la fel; e, dacă vreți, un mod de a confirma că sunt pe aceeași lungime de undă. Știți când mai apare un citat (dintr-o poezie de Nichita Danilov)? Îmi amintesc, pentru că nu este deloc întâmplător. Într-un pasaj de introspecție (episodul dinainte cu o zi de a se muta din Rossetti în Piața Romană, când aude pașii Alinei pe casa scării). Adică atunci când e singur.

Deși romanul meu pare scris foarte ușor (mă bucură să aud că se citește ușor) îmi place să cred că nu am lăsat prea multe lucruri la voia întâmplării. Bineînțeles, oricui i se poate întâmpla să nu găsească nimic de spus în anumite situații – inclusiv personajelor, și inclusiv personajelor mele; altfel nici nu ar fi veridice. Dar nu e cazul atunci când apar citate. Și, pentru a încheia… orice carte/ este o moarte/ cu o filă și două coperți/ pe care jalnic scrie/ să mă ierți/ a dracului de strîmtă casă/ nici să respiri nu te lasă. (Chris Tănăsescu, La răsăritul temniței). Altceva, ce să spun?

Număr de vizualizări :976


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro