“Nostalgiile, amintirea sunt, într-un fel, teritoriul meu”

feb. 26th, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

Jurnalistul şi prozatorul Octavian Hoandră a publicat, de curând, volumul de poeme „Jurnal la Klausenburg”, Editura Eikon. „Poemele din „Jurnal la Klausenburg” descriu o lume sfâşiată (déchiré) din temelie. Vitrina e în toate cele ce sunt. Vitrina lui Octavian Hoandră este ceea ce Nichita Stănescu numea fisură.”, a scris Ion Mureşan. Andra Rotaru a dialogat cu Octavian Hoandră, în exclusivitate pntru AgenţiadeCarte.ro

Poemele sunt scrise într-o cafenea al cărei nume dă şi titlul cărţii. Ce o diferenţiază de altele, care e istoria scrierii în această locaţie? Totodată, Klausenburg este numele german al Clujului…

Da. Poemele au fost scrise în cafenea. Klausenburg cafe este o cafenea specială. Era un spaţiu rece şi urât, înainte ca ea să ne aparţină, mie şi prietenilor mei Rareş şi Horia Bogdan. Când am hotărât s-o preluam şi s-o transformăm în cafenea, după modelul austriac, nu ne-am gândit la câştig, ci la faptul că în Cluj, în centrul oraşului, nu există o astfel de cafenea, în care să se adune scriitori, intelectuali, profesori universitari şi un anume gen de tineri. În plus, de două ori pe săptămână, pe un ecran mare, publicul poate viziona filme ale unor regizori celebri europeni, cu mare succes. Acum există şi zilnic, cei mai importanţi scriitori ai Clujului îşi beau cafeaua aici. În ce mă priveşte, eu mi-am dorit întotdeauna să am cafeneaua mea, asemenea lui Hemingway, care scria la Havana, în cafeneaua proprie, „Floridita”. A fost un vis împlinit. Revenind, „Jurnal la Klausenburg” a fost scrisă pe capra de pe colţ a barului cafenelei, pe muzica lui Miles Davies, John Coltrane, Keith Jarret, Enescu, Bartok, şi mulţi alţii…

Înainte de acest volum de poezie, aţi publicat romanele „Dreptul la frică” şi „Praful roşu”. Aţi publicat „Jurnal la Klausenburg” după o pauză editorială de peste 15 ani. Credeţi că scriitorii îşi „deteriorează” talentul sau se încarcă de noi energii după astfel de pauze? Aţi continuat să scrieţi în acest timp?

Am continuat să scriu, să notez, tot timpul. Am scris note, scrisori, editoriale la cotidianul „Ziua de Cluj”, din care s-au „născut” două sau trei volume cuprinzând aceste texte. Am ce să public, dacă vreau. Nu trebuie decât să pun într-o anumită ordine corespondenţa, şi cu siguranţă ar mai putea „ieşi” cel puţin o carte. Pe de altă parte, am în lucru un roman, de multă vreme, pe care, dacă îl voi publica, se va numi „Catabasis”…
Scriitorii, vai, atât de puţini, între atât de mulţi oameni care scriu pe unde apucă, cei cu talent n-au cum să şi-l deterioreze…Numai că, repet: sunt extrem de puţini scriitori talentaţi. Şi, pe deasupra, sunt „aneantizaţi” de aşa-zişii scriitori care îşi imaginează că, povestindu-şi, chiar cu sinceritate viaţa, „comit” literatură…

Privirea de ansamblu pe care i-o dă locaţia personajului pare a fi şi securizantă, şi voyeuristă…

Într-un fel mă simt acasă la Klausenburg, pe capra mea de pe colţul barului. Este locul meu şi nimeni nu se aşază acolo, decât, poate câte un client nou, „străin”, care nu cunoaşte „amănuntul” acesta. E locul unde mi-am trăit şi îmi trăiesc bucuriile, dezamăgirile, utopiile… E un fel de protecţie pe care mi-o dă acest loc, acest oraş. De oriunde vin, vin acolo, într-un fel de „acasă” de care nu cred ca m-aş putea despărţi niciodată. Fac parte din acei oameni pentru care cuvântul „acasă” e mai mult decât înseamnă pentru cei mai mulţi dintre oamenii de azi, care se pot simţi acasă oriunde… Poate că dacă nu simţeam asta, n-aş fi fost în stare să scriu, niciodată…

Pe de altă parte, ea este dătătoare de nostalgii şi amintiri.

Cum spuneam… Nostalgia amintirii, tristeţea nu ţi le poţi trăi decât în acest fel şi în acest loc: acasă. Când eşti în străinătate, printre străini, nostalgia lui „acasă” te face să priveşti la ceas şi pe calendar, trecerea orelor sau zilelor până la întoarcere. Când eşti acasă poţi sta liniştit şi poţi gândi la toate peregrinările. La ce ai învăţat, ce ai pierdut. Căci atunci când pleci de acasă, pierderea e mai mare decât câştigul. Dar nu-ţi dai seama de asta, decât atunci când, într-un târziu, ajungi ca „Fiul Risipitor”, cu sufletul rupt, înapoi. Şi asta te salvează, într-un fel, chiar dacă analiza „plecărilor” tale va fi dezastruoasă pentru sufletul tău. E posibil ca ceea ce numeai tu „acasă” să se fi pierdut, tocmai din lipsa ta de a ţine înlăuntrul propriei fiinţe, viu, acest „acasă”…
Nostalgiile, amintirea sunt, într-un fel, teritoriul meu. Eu trăiesc în Lumea aceasta, fiindcă, pentru mine, doar ea există. Este modul meu de a „corecta”, în imagini şi cuvinte, o realitate urâtă, pe care nu o „văd” decât eu. Este un mod de a face ca toate dezamăgirile să nu fie uitate, nici de mine, şi nici de cei care au făcut ca toate aceste minunate „posibilităţi” să se închidă… Sunt oameni care parcă de asta au fost aduşi pe această lume: să năruie vise, să distrugă vieţi, să stingă lumini ce păreau veşnice… Tot ceea ce fac în afară de „masca” pe care mi-o pun pentru oamenii lângă care trăiesc, e compus din materia „esenţelor mele; şi e, de fapt, o modalitate de a rezista pe lumea asta urâtă, încă o zi. Şi ea există, atâta timp cât eu o „construiesc” cu tot ceea ce am mai scump şi adevărat în mine: cuvintele, sentimentele, trăirile. Ea va exista până în ultima clipă a vieţii mele. Şi, poate, cine ştie, şi după asta…

De ce tendinţa ca amintirile să aibă o aură mai „colorată” decât prezentul? Memoria, prin însăşi natura ei, de multe ori contraface sau muzeifică lucruri aparent nu atât de încărcate de semnificaţii benefice.

Memoria, cel puţin pe mine, ca om, m-a învăţat despre viaţă mai multe decât mi-aş fi dorit să ştiu… Poate sunt fericiţi tocmai aceia care pot merge înainte, ignorând memoria.
Am scris un eseu despre memorie, care a avut mulţi şi de valoare cititori, în care spuneam că memoria e o parte, poate cea mai importantă a existenţei.
În romanul pe care îl pregătesc, un personaj, foarte drag mie, îşi pierde, la un moment dat memoria… Este o femeie complet fericită. Devine celebră, un om important, din acelea după care fug reporterii, însă îşi pierde o parte din memoria afectivă. Lupta ei se dă între ce înseamnă ea pentru ceilalţi, (oameni simpli, neimportanţi, din anturajul ei) şi dispariţia din memoria ei a unor oameni pentru care îşi aminteşte că a însemnat ceva. Îşi reciteşte scrisorile şi nu găseşte, de exemplu, un bărbat căruia să-şi imagineze că i a putut scrie aceste cuvinte minunate. Iar asta îi face femeii viaţa un cosmar…
Oamenii se mint, ca să fugă de ceea ce înseamnă esenţele lui „a trăi”, şi caută să se convingă că îşi „trec” viaţa cu un scop. Sau către un scop, când, de fapt, viaţa este tocmai ceea ce „ţi se întâmplă” în timp ce tu faci fel şi fel de planuri grandioase pentru tine… Şi aşa, cu ochii înspre scop, pierzi tocmai întâlnirea cu viaţa ta. Cu ceea ce înseamnă, poate, esenţele vieţii tale. Pentru că eşti prea concentrat să „faci ceva pe lumea asta”, nu vezi că tocmai ai pierdut, poate chiar cele două-trei momente în care ai fi putut să fii ceea ce te-ar fi „salvat”, ţi-ar fi salvat sufletul, viaţa. Şi atunci? Rămâne memoria, ca să ştii, să afli când anume (te)-ai pierdut. Cum a fost posibil să pierzi totul, fără să fi „jucat”, măcar „jocul”, până la capăt…. „Oare cum ar fi fost dacă…?”, este întrebarea care, pe parcurs ce timpul trece (şi cu cât înaintezi în vârstă, clipele fug din ce în ce mai repede!), te striveşte din ce în ce mai insuportabil. Dar asta, doar cu condiţia să nu fii un om „comun”! Oamenii comuni pot fi fericiţi, fiindcă au capacitatea să uite orice, într-un timp foarte scurt: asta le conferă, de fapt, fericirea. Memoria nu este, cred, rea sau bună. Ea se referă la momente pe care nu le-ai înţeles în profunzimea lor atunci când se petreceau; ea te ajută să înţelegi şi, câteodată, dacă nu e prea târziu, să mai poţi schimba „cursul”, până n-ai pierdut definitiv ceva, o situaţie, un om, mai mulţi oameni, cu care n-o să te mai întâlneşti niciodată… Şi nu numai atât: oameni pe care îi pierzi, insurmontabil…

Care este necesitatea datării poemelor?

Datarea poemelor… Ele au o mistică proprie, o datare „sufletească”, o cheie secretă, mai mult decât una inteligibilă, explicită.

Sticla, geamul, vitrina securizează observatorul din spatele lor.

Este, mai degrabă, o „zidire” a unor sentimente. Pe de altă parte, e ca o „închidere” care se deschide, în sufletul oricărui cititor sensibil. Sticla separă, poate, tristeţea omului de pe capra de bar, de bucuria străzii, de vivacitatea imundă, de râsetele şi gestica superficială a acelor indivizi care se pot bucura desuet. Sticla e, dacă vreţi, precum acei doi-trei centimetri de apă curată, care separă fundul râului de apa care curge. Dacă acea apă se mişcă mai mult decât trebuie, tot fundul apei ar „exploda” şi ar tulbura totul împrejur…. În acest sens, fiecare poem e doar o pojghiţă subţire de durere, care menţine claritatea unei ape, care a fost cândva tulbure şi care încă nu poate să se „aşeze” definitiv. E un fel de apă limpede, nervoasă, puternic „vascularizată”, sensibilă şi dureroasă.

Care este soluţia pentru a fi „fericiţi simpatici drăguţi”?

E cel mai simplu: asta fac aproape toţi oamenii din Lume. Îşi găsesc un scop în viaţă. Ceva care să- i „protejeze” de „evenimentele” foarte puternice, încărcate de semnificaţii, pentru care trebuie să ia decizii importante, prin care trebuie să „participe” la miza imensă a momentului. Să fie „ei”, în fiecare moment al vieţii lor. Atunci „evadează” şi fug înainte, cu ochii închişi, invocând „scopul” cel mare… Fug, în fapt, de propria lor viaţă, de importanţa a ceea ce pot însemna, pentru ei, chiar ei înşişi. Trăiesc aşadar, o superbă şi frumoasă uşurătate a propriei fiinţe. Puţini sunt cei care reuşesc să şi „simtă” profunzimile clipelor propriei lor vieţi, şi să aleagă în funcţie de asta. Sau, în primul rând, în funcţie de „trebuinţele” propriului suflet.

“Bucureşti gri”, “oameni gri”, “România cenuşie” au devenit semne naţionale recognoscibile. Există soluţii de readucere a lor într-o paletă de culori mai vesele?

Nu cred. Atâta timp cât nu dăm nici doi bani pe memorie, pe a noastră ca indivizi, (oh, cât de uşor uităm momente importante ale propriei noastre vieţi afective!), dar şi pe memoria noastră istorică, pe memoria colectivă a poporului pe care îl compunem, nu există nici o şansă. Vom rămâne gri. Importanţi, dar cât de gri…

Număr de vizualizări :1930


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro