“Niciodată nu mi-au plăcut grupările literare din România ultimelor decenii”

Dec 4th, 2011 | By admin | Category: Studioul de carte

Poetul, publicistul şi graficianul Petruţ Pârvescu a iniţiat o serie de chestionare adresate unor personalităţi active din domeniul literar, multe dintre acestea apărând în revista Hyperion. Petruţ Pârvescu a dialogat cu scriitorul şi artistul vizual Constantin Severin, iar interviul este preluat de pe blogul http://petrutparvescu.blogspot.com.

Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

De obicei un creator începe să simtă că are destin în momentul în care în viaţa sa se înmulţesc coincidenţele semnificative, aproape magice, treptat începe să aibă senzaţia clară că în viaţa sa apar oameni şi cărţi, evenimente sau revelaţii care îi ghidează şi consolidează o cale, care probabil doar aparent era opţiunea sa … Între destin şi opţiune există acelaşi tip de conexiuni secrete şi multiple ca între formă şi timp, de pildă. Eu nu sunt nici acum sigur dacă drumul meu spiritual, cel de scriitor şi artist vizual, a fost opţiunea mea sau a destinului. Ştiu doar că pentru mine la început a fost imaginea, pictam de mic copil, apoi în jurul vârstei de 13 ani am început să fiu fascinat de cuvânt, de poezie, iar pe la 25 de ani, când am fost sigur că mi-am cristalizat un stil propriu, am abandonat pictura timp de 25 de ani. Am revenit la ea abia după 50 de ani, cu o viziune personală, marcată de un concept teoretizat de mine, expresionismul arhetipal, şi de atunci încerc să fac faţă ambelor provocări, deşi este extrem de greu. Am renunţat la poezie în favoarea artei (din mai multe motive, cred că am spus tot ce mi-am propus în acest gen literar, apoi nu-mi plac deloc colegii de generaţie care au intrat în capcana inflaţiei de poezie, doar pentru a se menţine în actualitate etc.) şi am început să mă apropii cu plăcere şi smerenie de un alt vis de adolescenţă, romanul.

Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Mulţi dintre noi pot vorbi de două debuturi, unul de adolescenţă, în revista şcolii (în cazul meu revista ‘’Însemnări’’ a Colegiului Naţional ‘’Petru Rareş’’ din Suceava) şi altul de maturitate, când începi să fii recunoscut şi promovat de profesionişti (am debutat în primăvara anului 1980, în aceeaşi săptămână, concomitent în trei reviste literare, ‘’Familia’’- promovat de Al. Cistelecan, ‘’Tribuna’’- Nicolae Prelipceanu şi ‘’Ateneu’’- Sergiu  Adam). Aş spune că cel de-al doilea debut contează cu adevărat şi poate fi consemnat de posibilii istorici care se vor ocupa de opera mea. Dar primul debut, cel din revista liceului, îmi aduce în memorie un adolescent înalt, blond, timid şi firav, un outsider la petrecerile şi evenimentele cu amicii şi colegii, şi cred că unul dintre motivele pentru care am început să-mi aştern gândurile şi sentimentele pe hârtie era şi faptul că mă simţeam uneori marginalizat, privind admirativ la liderii de grup vorbăreţi şi mari amatori de glume şi bancuri, inclusiv cele avându-l ca personaj central pe omniprezentul Ceauşescu, pe atunci ceva mai simpatic, fiindcă eram exaltaţi de discursul său împotriva invaziei trupelor sovietice în Cehoslovacia (îmi amintesc că aveam 16 ani şi eram gata să-mi dau viaţa cu arma în mână, pe frontul de Est, deoarece se zvonea intens că trupele sovietice sunt masate la graniţă). Poate că am început să scriu şi dintr-un fel de orgoliu al timidului, să arăt colegilor şi amicilor că am şi eu ceva interesant de spus. Treptat micul orgoliu s-a transformat într-o pasiune copleşitoare pentru carte şi scris, în acelaşi timp percepeam tot mai clar că acesta era cel mai bun refugiu, drog, într-o lume dominată de ciuma roşie aducătoare de mari suferinţe şi nedreptăţi.

Care a fost drumul până la prima carte ?

Un drum de suflet lung, cu multe ocolişuri, renunţări, indecizii, incertitudini, dar şi cu speranţe, vise frumoase, obsesii formatoare, bucurii, momente de inspiraţie (mai ales în timp ce stăteam la lungile cozi pentru lapte şi carne, dimineaţa, când ieşeam obosit de la combinat din schimbul trei,  ca să-mi pot hrăni cei doi copii, pe Ioana şi Ciprian). La sfârşitul anului 1982 încheiasem primul meu proiect ambiţios ca scriitor, pe care îl visam din adolescenţă, un lung poem al marilor oraşe, megalopolis, care lipsea din literatura română, ‘’Zid şi Neutrino. Poetul la New York’’. Am participat cu el în 1983, la un concurs de debut organizat de editura Junimea din Iaşi. Ca modele am avut două poeme celebre ale secolului al XX-lea, ‘’Poetul la New York’’, de Federico Garcia Lorca, pe care îl citisem, dar şi un poem care încă nu fusese tradus în româneşte şi nu-l găsisem nici în original, în limba engleză, ‘’Tărâmul Pustietăţii’’ de T. S. Eliot, dar pe care mi-l imaginam cumva din numeroasele scrieri critice atât de incitante despre el, care existau pe atunci în multe cărţi traduse. Visul meu de adolescent era să scriu un poem comparabil cu ‘’The Waste Land’’, un vis bineînţeles imposibil, dar aproape credeam în el pe atunci, cu toată naivitatea şi energia vârstei. Acest vis mi-a sfredelit sufletul ani de zile şi abia pe la 25 de ani a început să se înfiripe treptat, să prindă contur pe hârtie. A durat aproape patru ani scrierea poemului, dar în acei ani dificili ai dictaturii lui Ceauşescu, 1979-1982, aceasta a fost principala mea provocare existenţială. L-am predat editurii Junimea după ce l-am rescris de vreo 50 de ori şi, deşi îmi doream mult să-l cunosc pe inegalabilul Nichita Stănescu, unul dintre idolii generaţiei mele, doream să amân acest moment până în momentul apariţiei cărţii. Din nefericire volumul meu de debut, ‘’Duminica realului’’, a apărut prea târziu, în 1984, la un an de la dispariţia marelui poet. Am fost primit totuşi în garsoniera sa din Piaţa Amzei de Dora, cu care am ciocnit un pahar cu vin. A apărut cenzurat în proporţie de aproape 50%, cerberii Andi Andrieş, directorul editurii Junimea şi Virgil Cuţitaru, redactorul şef, erau mai docili decât cei din Bucureşti, care au scos volume aproape necenzurate pentru alţi colegi de generaţie mai norocoşi. În momentul în care a apărut cartea, desfigurată de cenzură, am fost foarte deprimat, ştiam deja că impactul ei în literatura vremii va fi cu mult diminuat, dar Al Cistelecan, care ştia manuscrisul integral, i-a dedicat una dintre cele 12 cronici anuale în revista ‘’Familia’’. Poemul a apărut integral abia peste 10 ani, în 1994, la editura Vlasie (ulterior Paralela 45) după care a fost publicat de Minerva Press, Londra, 1997, tradus de Liviu Martinescu, un mare şi discret cărturar sucevean, ulterior preluat integral în cea mai valoroasă antologie de poezie română contemporană, ‘’Poezia română actuală’’, editura Pontica, 2000, de Marin Mincu.

Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Niciodată nu mi-au plăcut grupările literare din România ultimelor decenii, ele funcţionează în general după modelul celor politice, fiind exclusiviste şi imorale. Am acceptat cu bună ştiinţă riscurile alergătorului de cursă lungă solitar, nu am fost prea afectat de reversul acestei opţiuni, lipsa de vizibilitate dusă uneori până la uitarea totală, într-o competiţie mai degrabă donquijotescă, fiindcă miza în timpul vieţii nu este nici pe departe la fel de atractivă şi aducătoare de beneficii precum cea din lumea politică. De aceea nu-i înţeleg pe cei care lansează tot felul de ‘’perdele de fum’’ care îi fac până la urmă şi pe cei mai mulţi confraţi să uite că de fapt autenticul lider al generaţiei noastre, 80’, este Ioan Petru Culianu (care publica la mari edituri ale lumii fără sprijinul statului român), sau că cel mai talentat filosof român actual este bucovineanul Costică Brădăţan, iar cei mai importanţi comentatori de literatură, de nivel internaţional, din ultimele decenii, au trăit în exil, precum Virgil Nemoianu sau regretatul  Matei Călinescu sau Marcel Pop-Corniş. Am enumerat deja câteva modele, nu aş vrea să uit aici însă întâlnirea întru spirit cu filosoful Constantin Noica (pe care l-am studiat cu plăcere şi folos în anii dictaturii, am primit de la dânsul şi câteva scrisori, în care mă îndemna să fac cultură de performanţă şi să mă apropii mai mult de filosofie), sau cu enigmaticul Ştefan Odobleja. În Turnu Severin, oraşul copilăriei mele,  am locuit pe Decebal nr. 82, pe aceeaşi stradă cu Ştefan Odobleja, precursorul nedreptăţit al ciberneticii, care avea o casă la nr. 72. În 1982, după ce am citit cartea sa în prima ediţie, ”Psihologia consonantistă” (o carte fundamentală a ştiinţei şi culturii noastre), apărută la Paris în 1938, am scris în jurnalul meu că în perioada copilăriei am locuit la…10 case de eternitate. Marele meu vecin Odobleja era un personaj modest, cu chipul blând şi ochii luminoşi, care locuia într-o căsuţă cu două camere şi umbla în tenişi până târziu în iarnă…Uneori îi aruncam mingea din greşeală în curte iar el mi-o înapoia de fiecare dată, calm, fără să mă certe. Cartea sa m-a ajutat enorm să-mi consolidez propriile idei despre viaţă şi univers şi să-mi cristalizez o voce personală în poezie. De la el sau de la Constantin Noica am învăţat că orice cunoaştere autentică, formatoare de caractere frumoase, este îmbibată de afectivitate, iar cunoaşterea fără nicio implicare emoţională şi spirituală duce la frivolitate intelectuală.

Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Un astfel de raport trebuie regândit, mai ales că tot mai mulţi oameni de ştiinţă ajung la concluzia că nu materia a evoluat până la stadiul de conştiinţă, ci conştiinţa este fundamentul universului observabil, cea care crează atât materia cât şi pânza spaţio-temporală. De aceea toate raporturile de care aminteşti capătă o importanţă şi mai mare din această perspectivă, ele sunt decisive atât pentru evoluţiile individuale cât şi pentru cele colective, iar lipsa unei societăţi civile autentice cât şi a unor mari intelectuali cu coloană vertebrală, capabili să se opună unor derapaje politice nu duce decât la haos economico-social, chiar la anularea speranţei. Dar chiar dacă astfel de intelectuali există, ei nu sunt aduşi în prim-plan şi suferim cu toţii.

Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Secolul al XX-lea a aparţinut fără îndoială poeziei şi cred că acesta va fi al prozei şi al experimentelor post-literare, în care îşi vor da mâna arta şi tehnologia, literatura şi filosofia pentru a întrupa noi forme de expresie artistică, aflate în consonanţă cu epoca stranie şi plină de întâmplări apocaliptice în care ne-a fost dat să trăim. Cred că prozatori precum Doina Ruşti, Filip Florian sau Dan Stanca anunţă o perioadă mai bună pentru literatura română, care ar putea intra cu mai mult succes în acerba competiţie internaţională de pe piaţa cărţii.

Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?…Pe când o nouă carte?…

Se spune că de obicei prozatorii lucrează cu program, dar dacă privesc retrospectiv realizez că şi eu mi-am scris poemele cele mai importante după un fel de program, după semnalele lansate inconştientului meu de aspiraţiile şi visele mele cele mai dragi. Întotdeauna visam să pun în pagină lucruri inefabile pe care mi-aş fi dorit să le citesc, dar nu le găseam nicăieri, cred că acesta a fost resortul principal al carierei mele de scriitor, atât de inconsecventă şi de arbitrară, de copil năuc, deschis către misterele lumii. Iar timpul creaţiei a fost timpul trezirii din luciditatea care ne bântuie toată viaţa interioară, până într-atât încât nu mai vedem decât efectele malefice ale verbelor a avea, a face sau a poseda. Un veritabil creator este un Ales al verbului a fi. (…)

Primul meu roman ‘’Iubita lui Esto’’, Editura Curtea Veche (2010) este o poveste de dragoste avându-l protagonist pe Ernesto Sabato, unul dintre prozatorii mei preferaţi. Am fost impresionat că, la 98 de ani, marele Ernesto Sabato a fost de acord cu acest proiect, iar acum principala mea nelinişte este legată de faptul că în mod cert nu am reuşit să mă apropii de anvergura sa spirituală în cartea mea, pe care am scris-o însă cu iubire. Iar Ernesto mi-a transmis, la 99 de ani, că abia aşteaptă să apară ediţia cărţii în limba spaniolă. Astfel de întâmplări miraculoase fac mai mult decât o carte.

vizualizari: 1163


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro