Despre frumuseţea uitată a vieţii

nov. 3rd, 2011 | By | Category: No comment

Andrei Pleşu, „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, 280 p.

În plan teologic, nu există comunitate şi comuniune (adică „praznic” cu tăierea viţelului celui gras) decît în corelaţie cu recuperarea unei transgresiuni, cu învierea unui mort. Altfel spus, alinierea – îndeobşte mută, inexpresivă, previzibilă – are nevoie, din cînd în cînd, de volubilitatea oii rătăcite. Virtutea e statuară, cu riscul de a fi împietrire. Păcatul e epic, cu riscul de a cădea în derizoriu şi anecdotic. Fratele fiului risipitor e de o incoloră conformitate. Fiul risipitor are ce povesti şi ce regreta.

* * *

Toţi ştim că nu trebuie să minţi. E un „principiu” incontestabil. Dar Nicu Steinhardt descoperă, în închisoare, virtutea de a-ţi minţi anchetatorul. Nimeni nu e scutit, în viaţa curentă, de ispita minciunii salutare, benefice, caritabile. „Dacă nu vei spune minciuni, multe păcate ai să faci” – spune, sibilinic, Avva Alonios, în Pateric. Problema nu este să nu minţi, ci să cîntăreşti cu discernămînt care sînt, în anumite circumstanţe, marginile tolerabile ale minciunii, dozajul admisibil al falsului, legitimitatea adevărului parţial. Evident, intrăm pe un teritoriu primejdios, în care resursele de auto-justificare ale individului se simt provocate şi pot evolua delirant: ne e uşor să găsim imediat scuze pentru orice derivă, să fabricăm rapid iluzia propriei, nelimitate, îndreptăţiri. Protecţia ermetică a principiilor pare preferabilă. Dar viaţa nu e aseptică, nu e „principială”. Fiecare gest implică un pariu, fiecare decizie – un risc. Principiile indică, în toată această aventură, nordul, dar nu dau socoteală de traseele optime şi de accidentele de parcurs. Şi, mai ales, nu includ libertatea de judecată a lui Dumnezeu. Dacă judecata finală n-ar fi decît o pedantă aplicare de principii, notarul de cartier ar fi personajul cel mai indicat pentru a o oficia expert şi expeditiv.

* * *

Potrivit Evangheliilor, salvatorul lumii, speranţa ei ultimă, şi-a făcut apariţia iarna, într-o iesle încălzită numai de răsuflarea vitelor. Aşa se strecoară, uneori, soluţia în istorie: în chip discret şi mizer. Frigul nu e, în cazul acesta, frig pur şi simplu, ci o parabolă a lumii. Iar a spera nu e nimic mai mult decît a fi atent la aburul cald al respiraţiei tale, în care se amestecă, ritmic, respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu.

Daniel Cristea-Enache

Număr de vizualizări :1584


One Comment to “Despre frumuseţea uitată a vieţii”

  1. Liviu Drugă spune:

    Ideea textului de no-commentat 🙂 este simpla: spectacolul vietii e dat mai ales de Exceptie. (Abaterea ii atrage chiar si pe laudatorii Normei, ai „legii”.) D-aia se cumpara Playboy, se citeste Plesu sau se comenteaza UNELE postari pe Facebook.

    Uneori Extraordinarul isi trage „costum” de Banalitate Crasă si vorbeşte pe limba tuturor, doar-doar o rămâne mereu ascuns 🙂

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro