Pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte am primit un text semnat de Mihai Antonescu despre romanul „Sfinţii” de Ştefan Dorgoşan, apărut anul acesta la Editura Deliana. Redăm, mai jos, textul integral.
Nu clepsidra e veşnică, ci nisipul din ea. Timpul stând în genunchi dinaintea piramidelor şi-a Sfinxului, nu de piramide sau de Sfinx se teme, cum se aude, ci de materialul din care sunt alcătuite. Lui Napoleon, nu i-a plăcut Sfinxul. Îi părea că stă mai sus de vremelnic, tocmai în istoria muţeniei lui. Atunci, dacă tot nu putea să-i tragă un pumn în freză fără să-l doară, a pus tunurile pe el, rupându-i nasul. Îngrijorat totuşi de ce i-ar fi putut face mamelucii de egipteni aflând una ca asta, a mai ordonat: „Măgarii şi scriitorii, la mijloc”. Adică, îi pasă, că-l lasă ăia fără mâncare pentru soldaţi, cum şi, fără istoria despre faptele lui. Deci, timpul…
În romanul lui Ştefan Dorgoşan, „SFINŢII”, Editura Deliana, 2011, timpul capătă alte conotaţii: social-istorice, evenimenţial-umane, convertit-remaniate, după cum citim. „Acelaşi nisip” vor zice unii, „altă compoziţie” spunem noi, argumentând: atitudini, luări şi dări de seamă, reorientări după cum vrea puţa ălui de face regula, cât îi e lui dat să reguleze. Stitul e alert, spumos, pendulând între ironia fină, bine temperată, şi pamfletul sclipitor, diamante în coroana băşcăliei împinse până la arta supremă. Am mai citit noi cărţi, dar nu prea, ca asta. Poate, ceva ceva, în romanele lui Petre Sălcudeanu, alea mai bune. „SFINŢII” lui Ştefan Dorgoşan stau fix pe pragul dintre real şi ficţiune, cum ar sta între iad şi rai, mai mult cu faţa înspre unde le convine, având îndeletniciri ştiute de toată lumea, după cum, şi mai puţin ştiute. 
Idealul lor, e forma în care toarnă ce vor, ori li se cere, sub atentă veghe a lui Mamona, călăritorul de timp şi politici. Între „Stai să-ţi spun, că nu ştiai ” şi „Nu vă fie frică” autorul brodează prin personajele lui, pe textura unui trecut-prezent, ce se vrea musai, şi viitor. Nimic nou, am putea crede, dacă ne-am raporta strict, la subiect. S-a mai scris despre asta, se va mai scrie. Aşa e, ne-am obişnuit să tragem concluzii, fără a ne însuşi morală. Atunci, căutăm unde trebuie, şi spunem: frumuseţea şi valoarea indiscutabilă a romanului constă în magistrala punere în scenă a intrigii, într-un limbaj nuanţat, frazat, tuşe suficiente în arta prozei moderne spre a contura situaţii şi caractere, lucru care, autorului îi reuşeşte de minune. Radiografia e una amplă, chiar dacă parcimonios-măsurată în expunere, relevând, nu simptomele bolii unui neam aşa cum e, ci, cronicizarea ei, deja. Felie dintr-un întreg pe care Ştefan Dorgoşan anume o decupează, spre a defini mai bine în subtext, tocmai indestructibilul situaţiei. Să râzi sănătos, ori să te-apuce frigul citind un asemenea roman? Iată o cheie pe care excelentul prozator ne-o ascunde, lăsând la latitudinea fiecăruia să înţeleagă ce vrea. Căci, în preajma clepsidrei, atât nisipul, cât şi timpul imaginar ce-l închipuie, pot stârni reacţii diferite. Oricum, „panta rei” nu-i aşa? Important e cum învăţăm să punem vremelniciei piedica, să se vadă. În cazul lui Ştefan Dorgoşan e de bine. De foarte bine, chiar!
Mihai Antonescu
Mulţumesc domnului Mihai Antonescu, cu alese preocupări în cercetarea şi susţinerea fenomenului literar, pentru comentariul rafinat şi gazdei AgenţiadeCarte.ro care ne-a onorat cu publicarea materialului pe site-ul deja cunoscut pentru competenţa profesională, etică şi estetică. Mă simt însă culpabil în cartea de faţă deoarece abordez cazuistic NU (!) realitatea curentă în care este puternic înfundată ţara şi preocupată străinătatea: situaţia maidanezilor, legea picnicului, îngheţarea în iarna veşnică a pensiilor şi salariilor! De aceea mă aplec asupra fleacurilor fără frontiere şi anotimpuri, precum minciuna, mita şi corupţia ridicate la rating de instituţii centralizate care ne postează în coada tuturor aplicaţiilor statistice de civilizaţie europeană, mondială şi morală. Suntem nişte naivi: noi suntem de vină, cei de mâna a doua! Probabil că aşa se explică sârguinţa cu care ne sunt strecurate prin ciur şi dârmon beţele de chibrituri din bucătărie, arse sau nefolosite, din ce în ce mai rare pentru a fierbe ciorba săracului. Prin extrapolare, pentru binefaceri bugetare, sunt scanate discret murăturile: vor fi impozitate primăvara când faptul enumerat este consumat! Adică după alegerea paielor din ochii acelora care travestesc cioacele (DEX neoficial-n.a.) în soluţii de salvare partinică! Haida, de! Scad vizibil promisiunile că NU (!) vor creşte preţurile! Sub jurămât CNP! Ce dracu am ajuns în halul ăsta? Mulţumesc celor care vor citi cartea, fiind absolvit astfel de depresiile şi angoasele care ne-au cotropit cu televiziunile. Înainte aveam una de care ne săturasem până în gât, acum avem prea multe pentru ca situaţia agresorilor să se schimbe. Poate în rău! Cu mulţumiri pentru ceea ce vă doriţi, asemenea, Ştefan Dorgoşan (28 oct.2011)
Ștefan Dorgoșan descrie o lume in care trecutul oglindit în prezent pune un mare semn de întrebare asupra viitorului: „Quo vadis domine ?”. Autorul plătește tribut meseriei sale de bază jurnalismul și folosește o frazare simplă, directă, utilizând satira cu elemente de ironie subtilă. Pamfletul, căci putem spune că romanul stă sub semnul lui zodiacal, este nuanțat de personajele desprinse în bună parte din realitatea imediată. Vorbele lor dau culoare romanului prin utilizarea limbajului neînhibat. Povestea curge firesc, așa cum se întâmplă de obicei; stai de vorbă și la un moment dat gândurile o iau razna și începi să trăiești în realitatea trecutului. Întâmplările coplșesc conștiințele personajelor dar la întoarcerea în realitate, la un pahar de bere, coroana sfințeniei apare ca un nimb; nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i miroase!
Ștefan Dorgoșan decupează o parte a prezentului, trăirile sfinților, fiind o frescă a fațetei nemediatizate a societății noastre. Parcă îmi vine să râd, sau să plâng? That’s the Question!
E tare tipul! Ştie ce vrea. Pune pe toată lumea la treabă. Pe hoţi îi torturează în cuvinte, iar pe intelectuali îi trimite la spart piatră. Nici un apropo despre borduri. Zice bine că suntem o ţară de puturoşi. Altfel nu am suporta în cârcă gaşca parazită, care şi-a luat vaccinuri imunitare din toate partidele. Au devalidat tot, munţi, păduri, izvoare, cimitire. Aerul pe care îl respirăm e cumpărat din emisiile de carbon însuşite de la alţii. Bravo? La oase!!! Măcar ne descărcăm sufletul. Un anonim din Cartierul Veseliei
Prietenii m-au întrebat de ce m-am depărtat de bunicul meu Călae, ţăran de sorginte dobrogeană, canonizat de apropiaţi, erou în cinci romane. Nu este nici pe departe adevărat. Ceea ce am scris în cărţile despre el este marcat şi de „Sfinţii”. Nu toţi au citit „Clanul Călae”. Nu e vina mea! Ajuns la vârsta bunicului, la rândul meu bunic, nu am cum să gândesc altfel decât el: adică în matricea principiilor ancestrale sănătoase despre destin şi menire, despre existenţă şi glie, despre educaţia urmaşilor. Cuvintele lui Călae sunt multiplicate de „Sfinţii” cereşti, unde se află şi el. Mai mult ca sigur!
Răspund cu plăcere la provocări.
Este un lucru cert că Ștefan Dorgoșan face parte dintre acei autori care nu se mulțumesc să propună cititorului doar texte literare bine articulate, subiecte interesante beneficiind de o desfășurare narativă ce aduce aminte de construcții romanești de prestigiu, ci vizează mult mai mult: configurarea unei viziuni asupra unor destine umane, asupra unei epoci istorice.Scrisul lui de azi, între altele, este fecundat de un anumit spirit polemic cu acele realitați actuale care ne conrariază, între acestea aflându-se și cele morale, realități aflate întru-un evident dezechilibru valoric. De fapt,ele sunt grave atentate față nu doar de o anume normalitate moștenită, dar si de acea axă proporie modului românesc de a fi atât de convingător descrisă de Noica. Într-o lume românească, precum cea de azi, a clanurilor răufacatorilor, fie ca e vorba de gulere albe sau de simpli borfași de drumul mare, Stefan Dorgoșan ne propune istoria unui clan- purtator de adâncă omenie și spiritualiate românească, Clanul lui Călae, de fapt familia, pe generații, a unui om simplu, dintre aceia despre care se spune că sfințesc, prin gândul si faptele lor, locul. Rămas în urmă, gazetarul Dorgoșan îl secondează, totusi, îndeaproape pe prozatorul Dorgoșan, fapt evident si cu ocazia noii sale aparitii editoriale „Sfinții”…Scriu aceste rânduri,ca un făcut, pre când la Sibiu a fost canonizat, ca sfânt al ortodoxiei românest,i marele patriot Andrei Șaguna.Mare alai bisericesc, în frunte cu Prea Fericitul Daniel, dar si unul mai mic, politic, reprezentat de Traian Băsescu, președintele țării.Fiind aceasta doar o paranteză, voi spune că sfinții lui Dorgoșan pot fi recunoscuți astfel doar dacă sunt puși între ghilimele, și ținuți bine acolo!- fiind vorba- foarte terestru- de sfinții, „canonizați” în fruntea bucatelor si a politichiei românești în ultimii 20 de ani. Stefan Dorgoșan îi folosește, supremă întrebuințare, ca materie primă pentru noua sa carte… Și o face convingător, demonstrând faptul că ochiul scriitoricesc a colaborat foarte bine cu condeiul…
Se spune că nici o vorbă care a fost spusă pe pământ nu este pierdută. Rostită, vorba se ridică spre cer şi călătoreşte, până la sfârşitul timpurilor, printre spaţiile intergalactice. Şi se mai spune că omul va inventa, la un moment dat, o sculă ce va putea capta aceste vorbe, le va recupera şi, astfel, urmaşii-urmaşilor oamenilor vor putea auzi, să zicem, spusele lui Cezar, ale lui Cicero, lecţiile lui Platon sau înţelepciunile Sfântului Francisc.
Romanul “Sfinţii”, scris de Stefan Dorgoşan, încearcă să facă un lucru asemănător, adică să ia captive şi să expună publicului nişte voci dintr-un timp năclăit, cleios şi crud (crâncen, nemilos), dovedind, cu fiecare cuvânt, cu fiecare propoziţie, cu fiecare capitol, că vindecarea nu există, iar mântuirea este doar o iluzie. “Sfinţii” este un roman politic categoric pe trei sferturi şi convingător până în final. Cei patru inşi, aparent eroii principali ai romanului lui Dorgoşan, şi care par să-i şi dea substanţa, sunt, de fapt, nişte biete marionete ale unei istorii bântuite. În lumea “sfinţilor” politica usucă, seacă, înţepeneşte şi încremeneşte, iar oamenii, inclusiv (sau mai ales) cei patru, sunt victimele ei. Romanul “Sfinţii” face demonstraţie tocmai în acest sens.
Altfel, prozatorul Ştefan Dorgoşan experimentează cu o plăcere niciodată diminuată. Experimentează şi reuşeşte.
Dacă e adevărat că arta în general şi scrisul în special, au nevoie de 10% talent şi 90% muncă – eu sunt convins că aşa e – atunci Ştefan Dorgoşan se încadrează foarte bine în acest dicton. De fapt, precizez, cei 10% nu sunt decât sămânţa dată de Dumnezeu tuturor oamenilor – unii o valorifică, adaugându-i cei 90% şi realizează opera, alţii, fie că nu ştiu că au fost înzestraţi cu aşa ceva sau le e lene şi mor fără să lase vreo urmă pe acest pământ.
In plus, dacă scriitorul mai posedă şi o experienţă de viaţă cât de cât ieşită din banal, atunci garanţia unei reuşite deja se întrezăreşte la orizont.
Din acest punct de vedere, Ştefan Dorgoşan a fost binecuvântat de soartă. A avut norocul sa trăiască (deci, să şi cunoască) alături de nişte oameni, nu doar interesanţi, ci şi cu personalitate puternică. In fruntea acestui pluton de eroi literari, la loc de cinste, stă Călae.
Lui i se alătura o galerie de indivizi din neamul lui sau de aiurea, de la unchi, mătuşi, veri şi verişoare, până la activişti de partid, ziarişti, ofiţeri, procurori etc, etc. În măsura în care s-a ocupat de ei, aceştia au devenit personaje.
Le poţi analiza sau discuta comportamentul, ideile sau atitudinea faţă de un eveniment dramatic, comic sau banal. Important este ca aproape fiecare îşi precizeză poziţia scurt, de regulă cu autoritate şi, de cele mai multe ori, într-o manieră personală, chiar şocantă. Ori, asta înseamna stilul, la Ştefan Dorgoşan el este inconfundabil. Fapt cu care nu se pot lăuda mulţi scriitori.
Acestea fiind zise, nu-mi rămâne decât sa-i urez nepotului lui Călae s-o ţină tot aşa.
Caretea e bună pentru cine tebuie să bage de seamă că e prea greu rumânului de rând care nu mai stă la cozi ca pe vremea lu Ceaşcă, da umblă pe drumuri după service că nare! Se citeşte mai greu pe înţelesul tuturor, dar dacă nu prea am învăţat carete nu e de vină că o ducem prost! I-o am luat caretea pe gratis, când ia căzut domnului din servietă, dar după aia mia dato pe gratis fără să îmi ceară nimic. Nici i-o! Simpatic boiernaşu, nu se întinde mai mult decât ie portofelul şi nu face pe nebunu la preţ ca alţi care zic că au, dar flori nu iau. Mai ales la scena cu bordelu şi bananele aduse din Turcia mortificate la genele cu radiaţii ca să fie babane şi fără gust de zici că mănânci pleosniţe verzi! Haide pa, că am clieţi de SFÂNTUL DUMITRU! Ca nume mă ştie toată lumea florăreasa din colţ. Nu vă pup că se ia! Spoitingiul, pe romaneşte e-maliu’ ca să vorbim ca la bacalaureat, îl transmite fimea din Bruxel , unde au băgat varză menajeră cu frunza lată pentru sarmale, dar în lipsă de carne că e mai scumpă oleraceea, poate fi mâncată şi cu mămăligă murată, ceea ce poate să exploadeze dacă naţi făcut protecţia muncii la minorităţile etnice unde se umblă cu drepturile omului agale pe unde mai merg în excursie cu mijloace tradiţionale, fiind mai eftin cu avionul. Rezervare pe gratis şi bilet plătit la-ntors! Doar no cade cu noi din motive discriminatorii în aceeaşi celulă din cauza caretei pe care am mia citito ficămea în zbor!
Cu amabilitatea Soniei-Cristina, soţia lui Constantin (Costi) Stan, extraordinarul scriitor al generaţiei noastre, răpit mult prea devreme din linia întâi a vieţii în care era un actor cotat cu maxim talent, potenţial şi calitate, am recuperat dintre însemnările lui următoarele rânduri:
* “Sfinţii” lui Ştefan Dorgoşan este o naraţiune bizară şi pentru linia epică a autorului de până acum şi pentru proza noastră. Aş putea zice că inventează şi o nouă scriitură, dar şi un nou realism, în total acord cu realismul – absurd – al lumii în care trăim. Mai întâi că nu se poate (re)povesti, mai apoi că întreaga naraţiune se bazează pe intersectare de voci. Iar vocile astea pălăvrăgesc despre nişte oameni, întâmplări şi locuri de parcă toată planeta ar sta cu ochii pe purtătorii acelor glasuri. *
Incerc de ani de zile sa va regasesc .. poate de data aceasta am reusit 🙂