“În Paradis nu este nevoie de artă”

oct. 30th, 2011 | By | Category: Studioul de carte

De curând, la Editura Cartea Românească a apărut volumul de poezie “La masă cu Marx” de Matei Vişniec. Cunoscut pentru activitatea prestigioasă în Franţa, ca dramaturg, Matei Vişniec revine cu poezie, după o perioadă de peste un deceniu. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, iar interviul este preluat din cel mai recent număr al revistei de cultură Hyperion.

Încă de la primul poem al volumului “La masă cu Marx” (Editura Cartea Românească, 2011) interacţionaţi cu cititorii, lărgindu-le cheile de lectură.

Da, cititorul este un personaj complice, mă gândesc la el aşa cum mă gândesc la actor când scriu teatru. Cititorul mai este şi oglinda mea, el îmi retransmite o imagine pe care eu o simt, sau în orice caz o aştept. Cititorul mai este dublul meu, mai este prelungirea mea şi raţiunea mea de a fi ca scriitor.

Paradoxurile sunt inevitabile, la fel şi îngrădirile. Există spaţii unde personajele se pot bucura de ceea ce vor să facă, fără să înveţe „să tacă”?

Poemele mele sunt pline de personaje, ca şi teatrul meu. Între cele două lumi există de fapt numeroase poduri, punţi, pasarele… Personajele mele ciudate, mirate sau aeriene se plimbă de fapt în toată libertatea prin universul meu, trec dintr-o piesă în alta, dintr-un poem în altul, îşi dau întâlniri care rămân misterioase şi pentru mine. Încerc de mulţi ani să construiesc un sistem de semne cu liberă circulaţie între diversele teritorii ale imaginarului: în oraşele, încăperile, conceptele care formează geografia mea literară intrarea este mereu liberă… Chiar şi cititorii sunt invitaţi să părăsească lumea reală şi să intre în lumea virtuală pe care o construiesc cu migală de peste 40 de ani.

Profilul personajului se conturează din ce în ce mai puternic odată cu poemul “Tot ce v-a dezamăgit la naştere”, iar interacţiunea cu cititorul se deschide din nou. Dacă în cadrul unei lecturi aţi citi acest poem şi un spectator v-ar răspunde care sunt rănile sale, ce i-aţi răspunde?

Dialogul meu cu cititorul este strict virtual, nimeni nu ar avea timp să dialogheze cu toti cititorii săi fizic vorbind. Dar în spaţiul ficţiunii, da, eu în calitate de colecţionar de răni îi invit pe cei care mă urmează să-şi facă un inventar al rănilor, să-şi pună ordine în răni. Şi cine ştie, să descopere răni de care nu ştiau mai nimic, sau răni ignorate pe nedrept. Poemul pe care îl evocaţi ar mai putea fi numit: „să vorbim despre răni”. Sau „să ne vorbim despre răni” pentru că rolul poetului este în primul rând de a provoca în cititor un dialog cu el însuşi.

“Mortul din tine este memoria ta”

După cum observaţi, poezia mea este una laconică, lucidă, staţionară (nu inventez nimic de 30 ani) şi chirurgicală. Poezia este instrumentul cu care descifrez hăţişurile interne ale lumii mele şi delirul extern al lumii care mă poartă. Poezia mea este o lupă care măreşte rănile, detaliile, încheieturile acestei lumi. Eu nu fac decât să observ, să constat şi să mă minunez, nu propun nici o revoluţie, nici o schimbare. Nici măcar nu mă mai indignez. Observ şi împărtăşesc şi altora ce văd.

Personajele devin când saturniene, când solare, iar dilemele apar în momentul în care realizează că a existat ceva/cineva care le-a observant toate aceste traiectorii. Când se poate produce “spectacolul sezonului”?

Viaţa noastră este fără îndoială un sepctacol pentru cineva care ne observă. Goethe spunea că „întreaga lume este o metaforă”. Suntem deci metafore ambulante, vii… Lumea în care trăim este metafora neagră (deşi nu întotdeauna) a unei forme cosmine ce neputinţă. Omului nu i-a reuşit aventura existenţială, personal sunt sigur de acest lucru. Avantaj: aşa a apărut literatura. Dacă oamenii ar fi fost fericiţi sută la sută, împliniţi sută la sută, n-ar fi scris un rând, n-ar fi inventat teatrul, n-ar fi inventat muzica… În Paradis nu este nevoie de artă.

Există o politizare a poeziei în ultima vreme, sau forme de redare a situaţiilor sociale, istorice, culturale, politice? Cât de dificilă este adaptarea timpurilor şi realităţilor la poezie?

Între poemele pe care le scriam la vârsta de 13 sau 14 ani şi cele pe care le scriu acum nu există o enormă diferenţă. Întâmplarea face că în vara acestui an, în timpul vacanţei de vară pe care mi-am petrecut-o în casa părintească de la Rădăuţi, mi-am răsfoit nişte vechi caiete de pe vremea când eram elev de şcoală generală şi de liceu. M-am redescoperit cu plăcere pe mine însumi, în continuitatea mea. În acele caiete mai sunt sute de poeme pe care le-aş putea publica şi astăzi. Sunt poeme care au rămas proaspete pentru că erau deja atemporale.

Este cel mai recent volum de poezie, după ce timp de 11 ani aţi publicat volume de dramaturgie şi romane. Volumul cuprinde poeme noi, conţine şi poeme scrise în urmă cu mulţi ani?

Nu, conţine poeme scrise în ultimii 11 ani… Sunt poeme scoase din carnetele mele de călătorie şi de deplasări… Poemele le scriu întotdeauna de mână, de preferinţă într-un carnet pe care îl port în buzunar. Şi le scriu întotdeauna în româneşte, şi mai ales când nu sunt acasă.

De ce “La masă cu Marx”?

Pentru că mai am o răfuială cu mine însumi, cu anii pe care mi i-a expropriat Marx şi idea de utopie în general… Până la sfârşitul vieţii voi rămâne marcat de fapt de naşterea mea într-o ţară care „construia comunismul”. Noi, cei care ne-am născut în România după al doilea război mondial, rămânem toţi, într-un fel, „copiii lui Marx”, contorsionaţi de o experienţă ciudată, absurdă, gigantică şi halucinantă… Din această matrice care ne-a format în primii ani ai vieţii noastre n-am mai putut ieşi chiar dacă am evadat din ea.

Număr de vizualizări :1634


One Comment to ““În Paradis nu este nevoie de artă””

  1. Matei Mircioane spune:

    Nici în Paradis, nici în Iad nu este nevoie de artă. Paradisul respinge arta pentru că arta înseamnă şi suferinţă, înseamnă şi pasiune şi frumos şi urât. Nu e nevoie de artă în Paradis, pentru că acolo suferinţa şi pasiunea sunt interzise. În iad, în schimb, totul este permis. Şi tortura şi politica şi manelele. În Iad nimic nu este valorizat şi totul este excesiv, totul este atât de rău, de frumos, de urât, de fierbinte, de ascuţit, încât devine chinuitor. Desigur dracii, care sunt privilegiaţi, ducând o existenţă fără griji şi plină de distracţii, ar putea descoperi şi elemente artistice în toată ciorba aia amestectă cu rahat, smoală, trandafiri etc., dar dracii nu au simţ artistic. Ei se bucură, ca nişte tâmpiţi, şi la o glumă reuşită şi dacă îţi bagă degetul în cur. Nişte idioţi, fără simţ literar şi artistic.De aceea rostul artei este pe Pământ. Arta nu ne salvează, dar ne face să trăim mai intens.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro