„Iisus sau provocarea prin moarte/ Convorbiri iniţiatice” de Mioara Cremene

sept. 27th, 2011 | By | Category: Agenda de carte

Miercuri, 28 septembrie 2011, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din Bucureşti (Calea Victoriei, 115), va avea loc, la orele 17,00, lansarea cărţii „Iisus sau provocarea prin moarte/ Convorbiri iniţiatice”, Paris, 1989 – 2009, de Mioara Cremene. Traducere din limba franceză de Magdalena Popescu Bedrosian, iar prefaţa cărţii a fost scrisă de Octavian Soviany. Vor prezenta volumul: Magdalena Popescu Bedrosian, Constantin Abăluţă, Octavian Soviany (care semnează prefaţa cărţii), Mihail Gălăţanu, Cristian Tiberiu Popescu şi Nicolae Tzone.

Alte apariţii editoriale ale d-nei Mioara Cremene (selecţie): „A doua iniţiere masonică a marchizului Nicolas de Condorcet”, eseu, documente inedite, Paris, Le Maillon, 1989; „Cel dintâi text al Declaraţiei Dreptului Omului, semnat de regele Ludovic al XVI-lea şi ceilalţi 9 autori” (document inedit publicat cu prilejul bicentenarului Revoluţiei franceze), Paris, Le Maillon, 1989; „Dicţionarul iniţiatic al Ordinelor cavalereşti”, ediţia I, Editura Universal Dalsi, 1998; ediţia a II-a, Editura Polirom, 2003; „Din amneziile europene: Khazarii”, comunicare la Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005; „Şoapte şi strigăte”, versuri alese, Editura Vinea, 2008.

Iată că Mioara Cremene revine în atenţia cititorilor din România cu un volum ce cuprinde – ţine să precizeze autoarea – „o selecţie a preocupărilor şi cercetărilor mele din ultimele două decenii, expuse în general dinaintea unor cercuri ezoterice pariziene”. Iar aceste conferinţe aduc în prim-plan o latură poate mai puţin cunoscută a unei scriitoare proteice, care a trecut, de-a lungul anilor, prin mai toate genurile şi formulele litrerare: preocuparea pentru cercetările cu caracter ezoteric. Rod al unor laborioase investigaţii arhivistice, întemeiată de cele mai multe ori pe documente puţin valorificate de alţi cercetători, actualele pagini ale Mioarei Cremene încearcă să descifreze, cu o osârdie de cabalist, „textul ascuns” al istoriei, adresându-se însă nu amatorilor de senzaţional (deşi nici aceştia nu vor fi câtuşi de puţin dezamăgiţi citind Iisus sau provocarea prin moarte), cât mai ales acelor spirite care, dezabuzate de pozitivismul exacerbat al cunoaşterii actuale, încearcă să regăsească ceva din sâmburele peren al gândirii tradiţionale (aşadar esoterice).

Fapte istorice pe care ne-am obişnuit să le considerăm unanim cunoscute capătă astfel, în lectura acestei cercetătoare, atât de dezinhibate şi atât de puţin conformiste, aspecte dintre cele mai incitante, obligându-ne să reflectăm asupra lor şi – chiar dacă nu împărtăşim întotdeauna punctul de vedere al autoarei – să le examinăm critic. Căci, din perspectiva Mioarei Cremene, întrebările sunt mai importante decât răspunsurile, ipotezele – decât certitudinile („Prefer ca tot ceea ce v-am spus până acum să suscite reflecţiile voastre. Cu alte cuvinte: încheind, aceste întrebări să rămână în permanenţă puse!…”), domnia sa ştiind prea bine că nu există un „adevăr absolut” al istoriei şi că orice demers istoriografic rămâne în cele din urmă „interpretare”. Inutil să mai subliniez modernitatea acestei viziuni într-o epocă în care tot mai mulţi cercetători subliniază „ficţionalitatea” istoriei şi când am început să ne convingem că aceleaşi structuri ale imaginarului din care se nasc miturile şi simbolurile poetice îşi pun în egală măsură amprenta pe modul nostru de a interpreta faptul istoric. Iar din acest punct de vedere, trebuie să arăt că între cercetătoarea şi poeta Mioara Cremene funcţionează o simbioză perfectă: autoarea reuşeşte să îmbine demersul documentarist cu actul imaginativ, iritând fireşte spiritele dogmatice, dar dându-le satisfacţie celor care consideră că nu doar raţiunea, ci şi imaginaţia constituie o formă viabilă de cunoaştere.

Această metodă este aplicată nu doar asupra istoriei profane, textul sacru şi tradiţia creştină sunt examinate cu acelaşi ochi critic, şi asta nu din dorinţa de a blasfemia, ci din dorinţa de a elimina din biografia pământească a Mântuitorului acele detalii care sunt în contradicţie cu documentul istoric. Dintr-o asemenea perspectivă creştinul habotnic, care consideră că relatările evanghelice trebuie luate în sensul lor absolut literal, va fi pesemne contrariat să descopere că Iisus nu era câtuşi de puţin „nazarinean”, căci „Nazaretul, oraşul în care se pretinde că locuia familia lui Iisus, nu exista în vremea Evangheliilor. Este vorba de fapt despre o interpretare greşită a copiştilor greci pentru cuvântul «nazir», care vine de la «nazar» şi înseamnă «deoparte», separat de ceilalţi şi consacrat Domnului pentru o anumită perioadă. Şi Maria a fost o vreme «nazaro». O localitate Nazaret există în zilele noastre pe ţărmurile deluroase ale Mării Galileii, dar ea a fost construită abia în secolul al VIII-lea, spre folosinţa pelerinilor.” Sau că anul 1 al erei noastre nu este nicidecum anul real al naşterii Mântoruitorului – fapt infirmat chiar de textul Evangheliilor: „În realitate – de vreme ce Matei afirmă că naşterea aceasta s-a petrecut «în timpul regelui Irod», iar Luca precizează: «în anul celui dintâi recensământ poruncit de împăratul Augustus şi pe când Quirinius era guvernator al Siriei» – constatăm că aceste date sunt efectiv verificabile istoric. Ele se confirmă. Căci Irod cel Mare a murit în anul 4 al erei noastre. Când Iisus venea pe lume, Irod era încă în viaţă! Se poate stabili de asemenea data mai sus pomenitului recensământ, căci recensămintele trebuiau să se efectueze din zece în zece ani, iar următorul, cel din anul 6, va stârni o faimoasă răscoală populară. În concluzie, naşterea lui Iisus se situează probabil cu patru ani mai devreme decât afirmă Biserica.”

Cea mai spectaculoasă (dar şi cea mai puţin sustenabilă) dintre ipotezele vehiculate de Mioara Cremene (preluată aceasta din cartea lui Daniel Massé, Enigma lui Iisus) este însă aceea că părintele pământesc al Mântuitorului nu ar fi fost bătrânul Iosif, ci Iuda din Gamala – „un erou evreu care, pretinzând îndreptăţit tronul Israelului, a devenit căpetenia unei răscoale împotriva recensământului din anul 6 şi a fost răstignit de romani”. Desigur, asemenea puncte de vedere sunt greu de acceptat de către creştinul obişnuit, care se încrede pe deplin în cuvântul Bisericii, dar, înainte de a fi respinse ca blasfemii (deşi nu alterează cu nimic sensul profund al învăţăturilor hristice), ele pot fi examinate o clipă fără încrâncenare, întrebându-ne dacă nu cumva în textul evanghelic sensul simbolic prevalează asupra celui literal, paternitatea atribuită lui Iosif având tocmai o asemenea încărcătură simbolică, ea desemnând poate nu o persoană, ci o întreagă categorie umană, aşa cum se întâmplă adesea în paginile Vechiului şi Noului Testament unde numele de Israel, bunăoară, pe care îl primeşte Iacov după înfruntarea cu îngerul, ajunge în cele din urmă să desemneze poporul evreu în totalitate.

Cu acelaşi spirit polemic, dar fără maliţie sau înfumurare, amendează Mioara Cremene şi locurile comune ale istoriografiei profane. Nu voi mai intra de data aceasta în amănunte, subliniind totuşi că paginile legate de istoria zbuciumată a Ordinului Templierilor, de Rozacrucianism, de rolul masoneriei franceze în răspândirea ideologiei de la 1789, de implicarea lui Ludovic al XVI-lea în elaborarea Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (într-o primă versiune a acesteia – descoperită de Mioara Cremene – semnătura regelui apare alături de aceea a viitorilor regizi Danton şi Robespierre) sau de bătălia de la Valmy conţin informaţii şi ipoteze dintre cele mai incitante.

Iar dacă mai adăugăm la aceasta şi faptul că eseurile din volum (eu le-aş denumi totuşi mai curând eseuri decât „conferinţe” – termen „scorţos” care nu e nicidecum în spiritul acestei cărţi, total lipsită de morgă sau de pedanterie) sunt elaborate într-o formă accesibilă şi atrăgătoare, erudiţia fiind bine disimulată în spatele unei colocvialităţi care are parcă ceva din farmecul retro al vechilor „causerii” de salon, de pe vremea doamnei Helvétius (căreia autoarea îi face un admirabil portret), există tot temeiul de a afirma că Iisus sau provocarea prin moarte are toate calităţile unei cărţi pe cât de plăcute la lectură pe atât de provocatoare”.

Octavian Soviany

Număr de vizualizări :1692


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro