„Era ca o carte întredeschisă…”

sept. 4th, 2011 | By | Category: Dialogul de carte

Simona Popescu a îngrijit şi prefaţat volumul “Poezii (I)” de Gellu Naum, apărut în colecţia “Opere” a Editurii Polirom. Acestuia îi vor urma un volum de proză, apoi unul de teatru şi “Varia”, care va conţine manifeste, scrisori, interviuri şi texte scrise de Naum împreună cu alţi artişti şi scriitori. Andra Rotaru a dialogat cu Simona Popescu, iar interviul este preluat din revista “Hyperion”, cel mai recent număr.

De curând, la Editura Polirom a apărut volumul Poezii (I) de Gellu Naum, în colecţia Opere, ediţie îngrijită şi prefaţată de dvs. A existat vreo generaţie literară mai receptivă decât o alta la opera lui Naum?

Gellu Naum a avut o influenţă literară – nu doar de „suprafaţă expresivă” – asupra a doi poeţi: Sebastian Reichmann şi Dan Stanciu. Apoi, a fost preţuit de optzecişti, şi nu doar de poeţi. Unul dintre cele mai interesante texte despre el a fost scris de prozatorul Gheorghe Crăciun. Optzeciştii au fost însă legaţi mai curând de imagismul de tip Voronca. Influenţa lui Gellu Naum se simte mai ales în ultimul timp – uneori doar la nivel superficial, imagistic sau conducând la un evident epigonism. În ceea ce mă priveşte, am preţuit mult sfatul lui generos, care suna aşa: „Să nu fii ca mine!”. Altfel, ca să-l parafrazez, sunt „adepta marilor legături mute”.

Ediţia de faţă conţine toate cărţile de poezie suprarealistă ale autorului, de la volumul de debut Drumeţul incendiar (1936), până la volumul postum Calea Şarpelui (2002). Ce se întâmplă recitind versurile lui Naum?

Depinde cine reciteşte. Eu, de pildă, după peste 20 de ani de recitit Naum, descopăr – ca să continui întrebarea precedentă – tot felul de „legături pe care abia le bănuiam”. În loc de eplicaţii suplimentare, o „(criti)ficţiune” (tot ce e cules cu italice aparţine lui Gellu Naum):

Încolo trai pe mine Citeam pe domnul Gellu

şi contemplam adeseori

planeta

aveam mâncarea în valiză

lângă notaţiile despre cum

la a doua, a treia sau a patra citire

ne comportăm cu o carte în acelaşi fel ca şi cu o pictură.

Îmi face plăcere să-ţi spun, la rândul meu, că nu reţin mai nimic din

ce citesc Nici date, nici nume, nici idei, nici evenimente… Reţin

doar legături, un fel de prietenie mai mult ca omenească, de parcă cel (sau cea)

care a scris aş fi chiar eu,

ca şi cum aş fi el (sau ea).

De-aceea înţeleg (de fapt, recunosc) ce spune fiecare dincolo de

prima exprimare…

Să nu-ţi închipui că citesc textul lui cum aş citi un poem…

Poezia e nu numai o treaptă,

ci şi o limită

(în paranteză fie spus, îl citesc ca şi cum l-aş îmbraţişa).

Lânga stâlp cineva citea de noua secole o carte

identică şi diferită

cartea pe care o vorbim în gând

şi nu e doar cumplită!

„Proza, poezia şi teatrul scris de Naum ar trebui privite ca părţi ale unui mare proiect poetic”, scrieţi în prefaţa volumului.

Aşa văd eu cărţile tuturor scriitorilor pe care îi consider importanţi pentru mine. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îl caut, de fapt, orice-aş citi, pe autor. Şi el e în toate luate la un loc. La Naum se şi vede uşor firul roşu care trece de la poezie la proză sau la teatru.

De mult timp vă ocupaţi de îngrijirea volumelor lui Naum. Cum s-a produs apropierea de opera sa?

Am început cu o lucrare de diplomă, spre sfârşitul facultăţii, apoi l-am cunoscut pe Gellu Naum. Era ca o carte întredeschisă. Vroiam să aflu urmarea, aşa că l-am tot citit până azi (şi constat mereu că are dreptate, lucrurile se tot schimbă – el vorbea despre schimbarea lucrurilor).

Tatăl poetului, Andrei Naum, a scris şi el, placheta Poezii postume apărând iniţial în 1921, retipărită apoi în 1944, cu adăugiri şi o prefaţă de Ion Petrovici. Cât de importantă a fost imaginea tatălui şi cum l-a influenţat pe Gellu Naum?

Era prea mic atunci când tatăl lui a murit pe front, în primul război mondial, din datorie, din onoare şi din dragoste de ţară. Pe el lucrurile astea îl tulburau foarte tare. Aşadar, dragostea de ţară exista. Şi îi răpise tatăl. Mi-a spus că în copilărie îi era frică de o umbră pe care o simţea din când în când pe lângă el. Credea că este tatăl lui. Apoi, când a devenit el însuşi poet, a trăit cu certitudinea că tatăl lui este o umbră protectoare – l-ar fi salvat de la moarte de două ori, pe front, în războiul al doilea. Au fost la mijloc şi o serie de coincidenţe. Sigur, alţii pot să le numească superstiţii. Gellu Naum lega ceea ce noi numim superstiţii de regimul poetic.

Întâlnirea lui Naum cu Victor Brauner a fost excepţională, artistul influenţându-i atât studiile, pe care le continuă la Sorbona, introducându-l în lumea suprarealiştilor francezi, dar şi opera. Multe dintre volumele sale apar ilustrate de Brauner.

Avea pentru Brauner slăbiciune. Poezia unuia şi pictura celuilalt sunt complementare. Cel puţin aşa văd eu lucrurile. Dar am scris deja despre asta (în Clava). Vă îndemn să citiţi poemul Rotciv (citit invers e Victor) sau Dăruită mie de V.

În 1941 se constituie grupul suprarealist român, din care făceau parte Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu, Paul Păun şi Nadine Krainik. Grupul a fost o iniţiativă clandestină din cauza climatului politic şi a antisemitismului. Câţiva ani mai târziu se creează o legătură a grupului bucureştean cu grupul suprarealist din Praga. Care au fost consecinţele?

Grupul de la Bucureşti a fost remarcat de însuşi André Breton, care a declarat, la un moment dat, că, iată, centrul suprarealismului s-a mutat la Bucureşti. Dar Gellu Naum considera experienţa de grup ceva al trecutului şi, într-un fel, o eroare (inevitabilă, poate). Cât despre praghezi… Au venit vremuri grele. Consecinţele s-au tot lăsat aşteptate. Apoi au venit vremuri şi mai grele.

În 1947, după desfiinţarea grupului suprarealist de la Bucureşti, pentru Naum începe o perioadă dificilă, când începe să scrie Calea Şearpelui.

Calea Şearpelui este începutul unei lucrări al cărei final eu l-am văzut la sfârşit, cu câteva zile înainte să se stingă din viaţă. Făcea obsesiv un gest despre care el scria în 1947, în manuscrisul lui cel secret. Am pomenit undeva de asta. Nu spun mai mult. Spun doar că pe mine m-a impresionat, înţelegeam perfect ce făcea. Eram martora unui ritual prin care un om extraordinar se despărţea de viaţa lui.

Ce se întâmplă cu textele pe care autorul le va renega ulterior?

Ele există. Nu pot lipsi dintr-o viitoare ediţie de Opere complete. Eu le consider un accident, o cedare. Dar nu judec. În general, nu judec pe nimeni. Îi judec doar pe cei care au făcut rău altora, într-un fel sau altul, prin scris sau (mai grav) prin faptă. Gellu Naum n-a făcut nici cel mai mic rău vreodată cuiva. Dimpotrivă. Dacă a făcut rău, şi-a făcut numai lui.

Cum va continua seria de Opere dedicată lui Gellu Naum?

Va urma volumul de proză, apoi cel de teatru şi ultimul, Varia, va conţine manifeste, scrisori, interviuri, poate texte scrise împreună cu alţii.

Număr de vizualizări :3270


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro