O lume nevăzută (I)

aug. 18th, 2011 | By | Category: No comment

Două volume de proză, „Vremelnicia pierdută” (2001) şi „Cine adoarme ultimul” (2007), l-au impus pe Bogdan Popescu ca unul dintre cei mai originali scriitori din generaţia încă-tânără: explorator al unui fantastic rural, în condiţiile de comunizare şi de colectivizare a satului românesc.


Tot o explorare, dar critică, stă şi la baza noii sale cărţi, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu, apărută după o minuţioasă cercetare doctorală. Şi care are o dublă miză. În primul rând, să readucă în discuţie opera şi biografia unui prozator, Ştefan Bănulescu, despre care s-a vorbit tot mai puţin şi mai nesemnificativ în ultimul deceniu. Şi apoi, să răstoarne imaginea acreditată a creaţiei bănulesciene, fără legături vizibile (se susţinea) cu o realitate socio-istorică recognoscibilă.

Cu opera şi personajele scriitorului în minte, în memoria activă ce permite comparaţii, filiaţii şi asocieri, Bogdan Popescu îi parcurge etapă cu etapă biografia. Rezultă un portret în mişcare şi o sumedenie de fire subţiri, dar vizibile, ce leagă experienţele ficţionale ale lui Ştefan Bănulescu de experienţele şi episoadele lui de viaţă.

Dacă s-ar fi limitat la o atare operaţiune de reinserţie şi decodare, cercetătorul merituos ar fi fost felicitat pentru rezultatele cercetării sale şi încurajat, cu mângâieri paterne de specialişti titraţi, să continue pe această linie. Dar cartea lui Bogdan Popescu îşi depăşeşte mizele declarate, şi o face în alte două direcţii, în care se manifestă – la cel mai bun nivel – scriitorul. Prozatorul mai tânăr face din marele antecesor „şaizecist” un personaj în toată puterea cuvântului, studiat în manifestările şi-n lungile lui tăceri. Şi urmărit, pas cu pas, în calupuri biografice distincte. Legătura cu opera (identificarea ei) devine, dacă nu un pretext, un fundal pe care se manifestă personajul Bănulescu, la diferitele lui vârste şi în epoci ele însele foarte diferite.

E mai întâi prima copilărie, în viermuiala clanului Bănulescu, în Făcăienii de pe „cusătura” dintre ţara grâului şi ţara peştelui. E apoi pre-adolescenţa elevului, „vărul de la ţară” descins în marele Călăraşi pentru a sorbi din izvoarele culturii. Vine la rând mobilizarea tânărului într-un detaşament de muncă forţată, dintre cele rezervate „elementelor duşmănoase”. Este epoca nouă, a socialismului biruitor, în care Bănuleştii, cu tot cu tatăl primar de sat, se văd alungaţi din Făcăieni; şi în care toată progenitura va semna o telegramă disperată către Dej, pentru salvarea turbulentului şi încăpăţânatului cap de familie. Apoi Şcoala de Literatură şi secvenţe din viaţa de cămin, cartele, prietenia cu Nicolae Velea şi constituirea, încă de pe acum, a unui halou de mister în jurul acestui tânăr, Ştefan Bănulescu, care vorbeşte atât de puţin, se exteriorizează atât de rar şi este de multe ori acolo unde nu te-ai aştepta să fie. Curând îl găsim în presa culturală, la „Gazeta literară” proaspăt înfiinţată, unde ajunge cu sprijinul lui Zaharia Stancu (prieten bun cu Aurelian Bentoiu, unchi de-al doilea al lui Bănulescu) şi unde semnează o serie de articole pe linie ideologică, îndeosebi din speţa reportajului comandat. Dar tot acum se fac observate şi primele manifestări de independenţă, sau baremi de îndărătnicie ţărănească sub presiune redacţională. Colegul de generaţie al lui Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, G. Dimisianu şi al altor tineri promiţători susţinuţi de temutul Paul Georgescu intră într-un conflict surd cu însuşi tartorul „Gazetei literare” – aşa cum, ceva mai târziu, i se va întâmpla şi cu Eugen Barbu, la „Luceafărul”.

Urmează debutul editorial (în 1960), neconcludent pentru scriitor dar foarte concludent pentru spiritul epocii; şi, peste câţiva ani, adevăratul debut de prozator, cu nuvelele din Iarna bărbaţilor (1965) ce aveau să schimbe complet şi ireversibil traiectoria lui Ştefan Bănulescu, palierul ei de notorietate. Cu un nou statut, de scriitor consacrat, omologat deopotrivă de critica din ţară şi de exilul românesc (Zaharia Stancu îl susţine în continuare; Matei Călinescu scrie despre el la superlativ; însuşi Eliade l-a citit şi îi apreciază nuvelele), Bănulescu va călca de-acum altfel prin lumea noastră culturală. Mai apăsat, mai cu greutate, cu simţul de răspundere al insului conştient de valoarea lui literară şi de capitalul său social. Personajul e la fel de tăcut, dar lungile lui tăceri capătă, deodată, o altă semnificaţie. Ele uneori îi şi sperie pe neofiţi, fiindcă scriitorul pare un deţinător al secretelor zeilor tutelari, un ştiutor al nevăzutelor de la etajele superioare ale oficialităţii.

Daniel Cristea-Enache

Bogdan Popescu, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu, prefaţă de Eugen Simion, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2010, 368 p.

Număr de vizualizări :1136


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro