Intrarea în zonă (I)

iul. 28th, 2011 | By | Category: No comment

Opt ani s-a lăsat aşteptat Ioan Es. Pop cu un volum personal şi nou de poezie, după premiatul, dar neconvingătorul „petrecere de pietoni” (2003). În interval, bibliografia lui a sporit prin antologii şi traduceri: primele, consistente, celelalte, tot mai numeroase.

Ca şi alţi poeţi din generaţia lui şi din cea următoare, autorul „nouăzecist” a beneficiat din plin de o deschidere, către alte spaţii culturale, de neimaginat înainte; şi e aproape ironic că tocmai poemele lui „livide” şi asociale, construind un spaţiu al recluziunii şi conturînd un imaginar regresiv, au avut şansa de a circula prin traduceri.

Cu tot acest succes de export, cunoscătorii de poezie au simţit impasul artistic al unui creator care după fabuloasele performanţe din ieudul fără ieşire (1994), porcec (1996) şi pantelimon 113 bis (1999) a început să se confrunte cu propria ştachetă ridicată prea sus. Iată motivul pentru care unelte de dormit, cartea realmente nouă, e una de risc considerabil pentru Ioan Es. Pop. Ea ne va arăta fie inerţia şi epuizarea poetului; fie, dimpotrivă, capacitatea lui regenerativă.

De observat prudenţa strategică a autorului. El nu alege un unic fir creativ, un anume registru şi o perspectivă dominantă, aşa cum procedase în cărţile din anii ’90. În unelte de dormit se vede o bine gîndită şi lucrată complexitate, pe structura, mai degrabă, a unei antologii decît a unui volum distinct. Secţiunile se prezintă ca faţete diferite ale unei lirici, altfel, uşor de recunoscut. Sub atmosfera apăsătoare a versurilor lui Ioan Es. Pop şi sound-ul lor familiar, pot fi identificate trei sau patru linii compoziţionale, dezvoltîndu-şi propria suprafaţă, cu o densitate specifică. Legăturile de ansamblu sînt destul de laxe. Un centru de greutate al cărţii nu mai există; şi nici măcar imaginea atît de pregnantă transformată în titlu nu mai unifică poemele din sumar. Acestea sînt grupate după cîte un subcriteriu care le diferenţiază în raport cu celelalte: un subcriteriu tematico-stilistic. Vizionarismul poetului se desface şi îşi creează mai multe registre de penetraţie a „văzutelor”, pentru a ajunge la obsedantele „petice de nevăzut”. Fiecare secţiune va fi o încercare, diferită de celelalte, făcută dintr-un anumit unghi, în poligonul poetic al volumului. Prima începe în forţă, cu această uimitoare reverie de cuib şi pivniţă: „cînd eram mic, visam să fiu şi mai mic./ mai mic decît masa, mai mic decît scaunul,/ mai mic decît cizmele mari ale tatălui./ cît un cartof, atîta mă visam./ pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pămînt şi gata,/ pînă toamna nu-i mai necăjeau.// mă visam în cuib, printre ei,/ dormind cu dulceaţă-n întuneric,/ întorcîndu-mă pe-o parte şi pe alta vara/ iar apoi căzînd din nou în somn.// şi toamna să mă trezesc tot nedormit/ şi tot nespălat ca fraţii mei/ şi cînd să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra/ şi să le strig: nu mai săpaţi, nu mai săpaţi,/ căci vin acasă de bunăvoie,/ dacă-n primăvară mă puneţi la loc,// şi primăvara să fiu primul pe care/ îl aruncă înapoi în cuib/ şi tot aşa, să rămîn să dorm mereu,/ din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib,/ ani mulţi, neîntors şi uitat.”.

La Arghezi, în Har, cartofilor gata să nască „într-o noapte/ li s-au umplut straiele cu lapte”, într-o imagine fizică a maternităţii îmbelşugate; la Mircea Dinescu, în Democraţia naturii, „cartoful putred zvîrlit pe maidan/ scoate şi el puţica lui verde”, într-o libertate totală a moravurilor naturii întregi. În poemul de faţă, proiecţia e de ascundere ciclică şi somn adînc, în formula sintetică oferită de versul final, excepţional: „ani mulţi, neîntors şi uitat”…

Avem, în această primă parte a volumului, o bună parte din situaţiile, ipostazele şi gesturile tipice din poezia lui Ioan Es. Pop. Este perechea – la distanţă – formată dintr-un eu încărcat şi un duhovnic (altădată era preotul, în altar) care, la cîteva mese mai încolo, se lasă „biruit de propria lui sticlă”. Alcoolul înceţoşează privirea de zi, conştiinţa diurnă, responsabilă, a cetăţeanului încorsetat în regulile sociale; şi eliberează din interior demonii unei lucidităţi suprafireşti. Ca şi în poezia lui Ion Mureşan, alcoolicul este un inspirat, un vizionar, iar birtul, nu altceva decît interfaţa dintre lumea îngustă şi nemărginirea absolutului. Poetul „nouăzecist” îşi urmăreşte personajul preferat (el însuşi) pe linia de ruptură dintre un Pop unu, activ şi „cuminte”, care merge la serviciu şi face treabă, cu un mirabil autocontrol; şi un Pop doi, ascuns, de noapte albă şi cîrciumă jegoasă, specialist în automutilări. Acesta e spaţiul predilect şi aceasta este ora exactă a revelaţiilor.

Daniel Cristea-Enache

* Ioan Es. Pop, unelte de dormit, cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 104 p.

Număr de vizualizări :1408


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro