“Toate au timpul lor şi poveştile pregătesc conştiinţa pentru cea mai frumoasă poveste a vieţii: dragostea”

Jul 3rd, 2011 | By admin | Category: Studioul de carte

Liviu Ofileanu a publicat până în prezent volumele de poezie “Corigent la fericire”, Editura Emia, (2003), “Instincte canibalice”, Editura ATU, (2010), şi “Atlantic”, Editura InfoArt Media, (2011). Autorul “ne propune fără nici o prejudecată şi fără menajamente o cogitaţie lirică eventivă, crudă, în multe privinţe, asupra instinctelor antropofagice ale acelor forme extreme de conştiinţă socială sublimate uneori atât de aberant (deviantART), încât ajung să provoace în atâtea chipuri nu numai mistuirea bestială a entităţii frumosului în sine, cât şi – dar nu în ultimul rând – a artistului însuşi, un mistic, de multe ori, devorat de credinţa unei misiuni înalte, situate dincolo de instinctual de conservare.”, a scris Şt.I. Ghilimescu. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Dacă ar fi să surprindeţi aspectele cele mai comune ale limbajului şi tematicile poetice actuale, care ar fi acestea? Se poate regăsi un public larg în problemele personale ale autorilor? Exhibarea lăuntrului scriitorului în poezie este o marcă a poeziei române actuale?

Dacă tot mi-ați un dat răspuns prin întrebări – am să vorbesc de la coadă la cap, în ton cu inversarea valorilor… Intimismul și biografismul sunt, într-adevăr „mărci înregistrate” pe teritoriul poeziei românești odată cu optzeciștii. Cei care au venit după ei au aprofundat aceste mărci… Un public regăsibil în grila de subiecte a unui autor. Adică, dacă îmi pasă de cel de la capătul firului și dacă scriu pentru el. Desigur că îmi pasă. De fapt, numai în aparență „schizofrenia” personajelor mele pare să-l scoată din calcul pe cititor dar, textul îi este destinat ca provocare, delectare etc. Tematicile sau paradigmele diferă de la autor la autor. Dacă poezia de astăzi se află într-o efervescență e foarte bine, avem nevoie de o reașezare și de o continuare a vechilor tematici. Obsesia originalității este, după părerea mea, aspectul cel mai comun, oricare autor își dorește să fie recunoscut nu după numele de pe copertă, ci după simpla lecturare a unui text.

În poezia dvs. nu sunteţi autoreferenţial. Este nevoie de altruism sau de o viziune holistică pentru a evita anumite capcane ale propriei identităţi şi biografii?

Da, în Instincte canibalice și în Atlantic nu sunt autoreferențial. Chiar și în prima carte, Corigent la fericire, există o secțiune în care vorbesc în numele unui femei. Există însă o autoreferențialitate comutată, una de „tip bumerang” și care se va întoarce la mine când se va trage linia sub cărțile mele. Abia în Cinderella și alte marșuri funebre, volum în pregătire, mai spun ceva despre Liviu Ofileanu… Exhibarea propriei identități e lucrul cel mai firesc cu putință, deci nu îl văd ca pe o capcană. Mai e o chestie, când există riscul ca stilul tău de viață să nu fie atât de interesant (mă refer la viața teribil de simplă și lipsită de evenimente a unui autor care locuiește în provincie), cred că nu e deplasat să cauți alte pârghii, să îi pui pe ceilalți în lumina reflectorului. Mai ales că ei sunt tot tu, dacă îl ascultăm pe Rimbaud. Un autor bun renunță la descrierea de sine, măcar o vreme, cât își este sieși un personaj în formare, așa cum sunt și eu…

Ritualurile de seducţie înfăţişate de cei din jur şi pregnanţa realităţii pot exacerba sau înăbuşi „instinctele canibalice”?

Destul de incitante întrebările dumneavoastră!… Nu știu sigur dacă instinctele extreme pot fi controlate cu ajutorul compensațiilor de altă natură, însă, după Freud toate au o explicație. De aici am și pornit a doua carte, mi-am spus că Zepeda ar fi suferit enorm în copilărie și astfel a acumulat potențialul criminogen. Este o supoziție, dacă ar fi să ne luăm după ea toți orfanii ar îngroșa dosarul canibalilor! Am căutat să aflu de ce a făcut asta un om inteligent, un profesor de literatură. Răspunsul? Din dorința de a fi original. E același lucru cu dorința de putere, cu incendierea Romei de către Nero.

Există câteva referinţe culturale din spaţiul latino-american în volumul “Instincte canibalice”, Editura ATU, 2010. De asemenea, în “Atlantic” (Editura InfoArt Media, 2011), referinţe portugheze. Ce vă leagă de acestea?

Sunt influențe livrești. Nu am văzut Mexicul, nici Olanda și nici Portugalia. Dar, cine știe, poate că într-o zi… Lectura și dorința de a vedea alte locuri mă leagă de aceste referințe, dorința de expansiune a eului, dorința de cunoaștere. Și Mircea Horia Simionescu își făcuse un obicei: ”călătorea” pretutindeni însoțit de hărți și pliante. Presupun că acum vizitează toate țările…

„sunt zile în care nu poţi scrie nimic – şi toate cuvintele/ ne ies pe buze în chip de obiecte: mese şi scaune.”

Am vrut să vă întreb de unde știți ”vorbele astea” și mi-am dat seama că mă citați. Nu are importanță de unde, dacă ele au fost spuse vreodată. Nichita Stănescu vorbea despre poezia vie, cea care nu este semnul scris și mort, ci cuvântul umblător, pipăibil cu sufletul. Dacă v-ați certat vreodată cu cineva apropiat, cu siguranță ați realizat ce forță au cuvintele. Sunt săbii, mese și scaune. Uneori visez versuri, le scriu în somn și la trezire mi-amintesc vag ceva sau nu rețin nimic. E semnul că Poezia nu e doar „ceva pe hârtie”, ci ea se află pretutindeni, cuvintele care o compun pot fi desenate de un pictor, pot fi cântate de un Chopin. Dacă vita brevis, arta e al naibii de lungă… Uneori avem nevoie de semnul scris ca de o mărturie a trecerii printr-o anumită stare. Așa se explică versurile puerile pe care le scriu în cea mai deplorabilă tristețe, ca mai apoi, descoperindu-le să mă mir de slăbiciunea mea. Și e o bucurie dacă nu ne-am pierdut de tot naivitatea, dacă am mereu înaintea ochilor dovada că am plâns, că am râs și am iubit. Că sunt om.

Dacă nu ar exista poveşti în care să credem de când suntem mici, am fi feriţi sau expuşi altor pericole/ provocări ale narativităţii?

Presupun că un copil crescut fără povești va resimți ca adult o lipsă a ceva îndeobște deținut, iar această lipsă poate deveni o frustrare. El simte că a fost „înșelat”, el e altfel. Conștiința lui „altfel” predispune, în opinia mea, la o singularizare. Poate că de aici apar marii timizi, cei care iubesc singurătatea din teama că li se va descoperi „marele defect al vieții lor”… Am tradus de curând o poezie de Frank O`hara, acolo era vorba de mamele îndemnate să își lase copiii să meargă la filme atunci când e vremea, ca nu cumva mai târziu, când ei devin bătrâni să fie găsiți privind desene animate… De aici se desprinde o lecție – toate au timpul lor și poveștile pregătesc conștiința de cea mai frumoasă poveste a vieții: dragostea. Omul e făcut cu totul altfel față de oricare animal…

În ce mod v-a influenţat jocul heteronimiilor lui Pessoa, scriind “Atlantic”? În literatura actuală, care credeţi că sunt diferenţele (şi rolurile) dintre clone şi heteronimi?

Așa cum cititorii vor afla din volum, am inițiat „jocul heteronimilor” pessoani din dorința unui experiment. Pessoa însuși scria cu masca lor. Dar, folosind atâtea heteronime, ortonimul său avea de suferit. Astfel, l-am inventat pe Geraldo de Almeida, omul care trebuia să vorbească despre biografia lui Pessoa. E o provocare extraordinară și cei care l-au citit pe portughez știu cât este de dificil. Această convenție e întărită de Saramago, cel care l-a făcut pe Ricardo Reis să mai trăiască un an. Desigur, nimeni nu s-a gândit că un heteronim ar avea chef să mai imagineze vreo paradigmă în contul altuia… Așa au apărut Geraldo de Almeida și Juliusz Kramst, doi poeți zgârciți în exprimare, laconici și mai mult interogativi decât omniscienți. Pentru a „trăi” în Olanda și în Portugalia am trăit cu muzica fado, am vizionat nenumărate fotografii și am studiat portugheza, limbă pe care am uitat-o odată cu finalizarea cărții… Ei, dacă am reușit să sensibilizez pe cineva vom afla din revistele literare, nu? Ultima întrebare: diferența e aceea dintre sonetele lui Vasile Voiculescu puse în continuarea marelui Will și cele ale lui Will. Adică una de limbă, că de suflet nici vorbă, poeții sunt toți o apă și-un pământ…

vizualizari: 758


One Comment to ““Toate au timpul lor şi poveştile pregătesc conştiinţa pentru cea mai frumoasă poveste a vieţii: dragostea””

  1. Liviu Ofileanu este un mare poet. Păcat că nu este mediatizat pe măsura valorii sale.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro