“Pasionaţii de literatură universală nu au nevoie de un ghid”

iul. 24th, 2011 | By | Category: Dialogul de carte

La Editura Grinta a apărut volumul “Măşti, caligrafie, literatură” al traducătoarei, scriitoarei şi conferenţiarului universitar Rodica Grigore. “De la Borges încoace, Paradisul poate fi imaginat nu ca o grădină, ci ca o bibliotecă”, a scris autoarea în cuvântul înainte al volumului. Andra Rotaru a dialogat cu Rodica Grigore, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.


Cel mai recent volum semnat de tine reuneşte cronici ale unor autori străini traduşi în română, publicate în diverse reviste literare. Volumul “Măşti, caligrafie, literatură” reprezintă “schiţa unei călătorii prin literatura universală” şi, totodată, “un ghid pentru cititori”. Care a fost primul text inclus în acest volum şi cum ai ales ultimul text?

Cartea aceasta este, într-adevăr, o reflectare a propriilor mele drumuri şi/ sau popasuri prin literatura prezentului şi, sigur, în acest sens, ea poate fi privită şi ca schiţa unei călătorii. O călătorie printre cărţi, fără îndoială. Mă întreb, acum, dacă „Măşti, caligrafie, literatură” este (şi) un ghid pentru cititori. Aş spune, mai degrabă, că poate fi şi aşa ceva, cu precizarea că e vorba doar despre unul dintre printre multele, la fel de posibile sau de îndreptăţite. Dar volumul acesta este şi un fals ghid pentru pasionaţii de literatură universală – tocmai pentru că porneşte de la convingerea că adevărurile sale nu sunt singurele valabile şi nici nu încearcă să convertească pe cineva la vreo credinţă în afară de aceea în nevoia de lectură. În plus, una din premisele esenţiale ale cărţii – care îşi invită, astfel, cititorii să intre într-un soi de joc livresc – este că, evident, pasionaţii de literatură universală nu au nevoie de un ghid! Tocmai pentru că sunt pasionaţi, trăind, desigur, cum altfel decât printre cărţi… Ideea de joc (dar nicidecum de joacă, întotdeauna fiind vorba mereu despre un joc cât se poate de serios!), e situată, cumva, şi în subtextul multora dintre cronicile incluse în volumul de faţă. Ea se regăseşte, de altfel, şi în modul în care acesta este organizat. Căci ordinea textelor o urmează, în linii mari, pe aceea a apariţiei în diferite reviste literare, însă principiul acesta nu e nicidecum dominat şi cu atât mai puţin exhaustiv, selecţia fragmentelor care compun „Măşti, caligrafie, literatură” fiind, desigur, una subiectivă – aşa cum este aceea a oricărei culegeri de astfel de texte. Acesta este şi motivul pentru care am preferat să nu organizez  autorii ale căror cărţi sunt abordate în aceste pagini nici în funcţie de spaţiul cultural de unde provin, nici ţinând seama de limba în au scris sau scriu (aceste criterii fiind, oricum, inoperante în cazul multora dintre ei – pe care nu-i numesc, acum, pentru a lăsa cititorului plăcerea lecturii!), nedorind să transform volumul de faţă într-un soi de catalog sau indice de bibliotecă şi nevrând nici să dau impresia vreunei ierarhizări – de asemenea inoperante – de care aş fi ţinut seama. Primul text din carte este dedicat prozei lui Fernando Pessoa, extraordinarul şi uluitorul scriitor portughez, pe care îl citesc şi-l recitesc de ani de zile. Alegerea aceasta nu e întâmplătoare; însă nu doar pentru că Pessoa e important pentru mine în mai multe feluri decât aş putea să explic acum în câteva fraze, şi nici pentru că este unul dintre cei mai mari scriitori ai întregului secol XX, ci şi pentru că, indirect, el e legat chiar de titlul pe care această carte îl poartă: „Măşti, caligrafie, literatură”. Căci Pessoa, creând acele identităţile artistice multiple şi fiind, după propria sa expresie, „plural ca universul”, a demonstrat că adevărul artistic (şi nu numai!) trebuie căutat în spatele tuturor măştilor pe care le impun ori le propun convenţiile sociale sau de orice altă natură. Şi că, dincolo de orice mască, ceea ce contează este adevărul (şi adevărul literaturii), în care el însuşi a crezut întotdeauna şi pe care a căutat să-l exprime, paradoxal, tocmai recurgând la măştile numeroşilor heteronimi pe care i-a creat. Deci, volumul acesta, dincolo de invitaţia la lectură şi chiar dincolo de intenţa sau de capacitatea sa de a fi un ghid de lectură, încearcă să amintească cititorilor că, oricât de frumoase sau de strălucitoare ar putea să fie uneori măştile, pentru a găsi adevărul trebuie să ştim să privim dincolo de ele. Textul de încheiere, „Hristos răstignit. A câta oară?…”, este dedicat lui Nikos Kazantzakis şi romanului său „Hristos răstignit din nou”, o carte tulburătoare, despre credinţă şi nevoia de credinţă, dar şi despre minciună şi ipocrizie, despre eternele esenţe ascunse în spatele unor aparenţe mai mult sau mai puţin convingătoare, o carte care spune mult şi multe despre oameni, nu neapărat despre anumiţi oameni, dintr-un anumit mediu sau dintr-o anumită zonă ori epocă, ci, dacă reuşim să citim (şi) printre rânduri, chiar despre lumea în care trăim – şi care nu e întotdeauna aşa cum şi-ar dori să pară.

Unul dintre autorii despre care ai scris este Fernando Pessoa (şi heteronimii săi). Cei 72 de heteronimi reprezintă o atitudine artistică fundamental diferită, fiecare dintre aceste „voci” literare având o tehnică specifică, un limbaj individual, un stil uşor de identificat, raportându-se la o tradiţie culturală bine definită (de fiecare dată, alta!)”. Ce reprezintă această multitudine de heteronimi? Pluralitatea Eului vs singularitatea sa mai sunt subiecte de actualitate?

Iată că revenim la Fernando Pessoa, pe care l-am abordat, aici, în calitatea sa, poate mai puţin cunoscută, de extraordinar prozator, autor al „Cărţii neliniştirii”. Dorindu-se a fi „o autobiografie fără evenimente”, atribuită lui Bernardo Soares, unul dintre heteronimii creaţi de Pessoa (ridicat de autor chiar la statutul de „semi-heteronim”!), această carte impune imaginea scriitorului retras de bună voie din lume, un autor care se vede pe sine ca „figură inexistentă”, aflată pentru totdeauna în spatele şi la adăpostul unei măşti heteronimice, şi, desigur, în spatele marilor adevăruri rostite, implicit, de însăşi opera sa. Deşi legat, cel puţin din perspectiva biografiei, de începutul secolului XX (a trăit între 1888 şi 1935), Pessoa este unul dintre cei mai actuali scriitori, mesajul operei lui fiind, de asemenea, perfect adecvat prezentului. De altfel, încă din epoca sa, s-a afirmat că Pessoa este scriitorul a cărui operă va fi înţeleasă după treizeci-patruzeci de ani, ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat: Harold Bloom, în „Canonul occidental” îl include între autorii esenţiali ai secolului XX şi ai literaturii universale în ansamblu, o onoare pe care, fără îndoială, Pessoa ar fi fost tentat s-o primească (şi s-o privească) cu un zâmbet… Sigur că alegerea unui pseudonim – ori a mai multora – nu e ceva ieşit din comun în domeniul literaturii sau al filosofiei, însă experienţa „heteronimilor”, după cum Pessoa însuşi i-a denumit, reprezintă o atitudine artistică fundamental diferită, câtă vreme fiecare dintre aceste „voci” literare (autorul portughez a creat peste şaptezeci şi doi de astfel de heteronimi, dintre care cei mai cunoscuţi sunt, desigur, Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Ricardo Reis – în domeniul poeziei şi Bernardo Soares în proză) are o tehnică specifică, un limbaj individual, un stil uşor de identificat, raportându-se la o tradiţie culturală bine definită (de fiecare dată, alta!); oricât de surprinzător ar putea să pară acest lucru, cu totii au biografii complexe şi sunt pe deplin conştienţi de subtilul sistem de influenţe ce ia naştere, aproape pe nesimţite, între ei. Iar dacă Octavio Paz îl caracteriza pe Alberto Caeiro drept „tot ceea ce Pessoa nu este – şi ceva pe deasupra”, la sfârşitul lecturii „Cărţii neliniştirii”, vom fi tentaţi să ne gândim şi la Bernardo Soares în aceiaşi termeni. Pessoa nu e singurul autor din secolul XX care a încercat mereu să aducă în centrul preocupărilor sale această imagine a individului lipsit de o identitate determinată odată pentru totdeauna. Practic, experienţa aceasta e prezentă şi în opera lui Robert Musil, dacă ne gândim la capodopera sa, adesea trecută cu vederea, „Omul fără însuşiri”. Pe de altă parte, vom descoperi, în „Cartea neliniştirii”, o intensitate oarecum înrudită cu aceea din cartea lui Rainer Maria Rilke, „Însemnările lui Malte Laurids Brigge” sau un ton ce aduce, uneori, cu cel profetic al lui Nietzsche. În acest fel, Pessoa se dovedeşte pe deplin capabil a face, la nivelul literaturii, ceea ce unii contemporani sau critici de mai târziu l-au acuzat a nu fi fost în stare să pună în practică: depăşirea limitelor proprii, a propriei timidităţi, triumf remarcabil al iluziei ficţionale asupra lumii reale. Iar dacă Adorno afirma că, în perioada contemporană, o operă definitivă nu e altceva decât o minciună, Fernando Pessoa, prin tulburătoarea sa carte de proză, nu face decât să demonstreze până la capăt această idee. Paradoxal poate să pară faptul că, mult înainte ca postmodernismul să se transforme într-o adevărată industrie academică – şi nu numai – Fernando Pessoa a reuşit să exprime pe deplin însuşi conceptul de deconstrucţie; şi totuşi, nu puţini dintre cei care au dedicat, mai târziu, laborioase şi „docte” studii ironiei postmoderne n-au ezitat nici o clipă să-i ignore opera, fie din cine ştie ce considerente pseudo-ideologice, fie, pur si simplu, din necunoaştere…

Un alt autor controversat despre care ai scris este Mihail Bulgakov, al cărui protagonist din romanul Maestrul şi Margareta “îndrăzneşte nu doar să încalce toate regulile consacrate de comportament ale acelei epoci, şi să iubească într-o lume în care sentimentului îi erau preferate conformismul sau indiferenţa.”

Pentru că discutăm despre Mihail Bulgakov, trebuie să vă mai spun ceva. Unii dintre autorii despre care am scris în textele incluse în această carte fac parte şi din tematica mea de curs sau de seminar. Mă interesează, de fiecare dată, modul în care studenţii receptează anumite cărţi şi anumiţi autori, pentru că îmi doresc, întotdeauna, ca discuţiile de la seminariile noastre să treacă dincolo de clişeele criticii mai vechi sau mai noi şi să dezvăluie realmente modul în care generaţia cea mai tânără de cititori avizaţi percepe literatura. Şi l-aş aminti, aici, în primul rând pe Bulgakov, al cărui roman, „Maestrul şi Margareta”, este cu adevărat una dintre marile cărţi ale literaturii secolului XX şi, de fapt, ale literaturii universale în ansamblu. O carte cu un destin sinuos, dacă ne gândim că, deşi definitivată înainte de 1940, anul morţii autorului său, ea va fi publicată, parţial, abia în anul 1966… Asta după ce, in perioada elaborării sale, cunoscuse mai multe revizuiri şi rescrieri, ba chiar şi o distrugere parţială a mansucrisului, Bulgakov procedând aşa cum va face, în paginile cărţii, protagonistul său, Maestrul, autor, la rândul lui, al unui roman despre Pilat din Pont, neconform cu epoca stalinistă, după cum nici scrierile lui Bulgakov nu erau considerate acceptabile în perioada anilor ‘30, în Rusia sovietică… O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, a brutalei intruziuni a politicului pe domeniul esteticului – şi mai ales al literaturii –, dar şi o dovadă a curajului şi tăriei lui Bulgakov de a nu abdica de la idealurile sale artistice, chiar dacă această atitudine a însemnat amânarea apariţiei romanului său cu peste un sfert de veac… E cunoscută, de altfel, şi atitudinea autorului, cel care, în 1930, scrie celebra scrisoare adresată Guvernului Sovietic, în care solicită să i se permită plecarea din ţară, în condiţiile în care, şi aşa, în Rusia nu putea să publice, din cauza cenzurii, nimic… Un act de demnitate la care n-ar strica să mediteze mulţi dintre intelectualii de azi, de la noi sau de aiurea… „Maestrul şi Margareta”, dincolo de amănuntele care trimit cititorul la biografia lui Bulgakov însuşi, dincolo chiar de latura metatextuală extrem de bine realizată pe care o include şi dincolo de aspectele raportabile la noile ipostaze ale mitului faustic în literatură rămâne şi un excelent exemplu al credinţei autorului în adevăr şi în puterea fiinţei umane de a-l găsi şi de a-l afirma, în ciuda oricâtor şi oricăror condiţionări. Un adevăr al iubirii Maestrului pentru Maragreta: o extraordinară poveste despre fidelitate şi dăduire, în mijlocul unei lumi în care dominau doar aparenţele, ipocizia şi impostura şi în care se afirmau doar „adevărurile” oficiale, strigate cu glas cât mai tare de către cei care doreau să le meargă bine – şi cărora chiar le mergea bine, până când noul diavol vine să facă dreptate, în termenii lui, pedepsindu-i pe cei răi şi recompensându-i pe cei buni, trist fiind că aceştia sunt, în Moscova anilor ‘30, doar doi, Maestrul şi Margareta. În plus, şi nicidecum în ultimul rând, romanul acesta exprimă cum nu se poate mai bine şi mai convingător nevoia impunerii adevărului artei, un adevăr în care Maestrul, la fel ca şi Bulgakov însuşi, nu a încetat niciodată să creadă.

“Cartea lui Manuel” de Julio Cortázar, abordează “problemele delicate ale situaţiei intelectualului într-o lume marcată de permanente schimbări politice şi de un scepticism filosofic din ce în ce mai evident.” Abordarea realităţilor istorice imediate şi încercările de reinterpretare a lor, deschid premisa că “literatura trebuie să şi educe cititorul”. În literatura română actuală, care credeţi că sunt zonele în care literatura ar trebui să îndeplinească această funcţie?

„Cartea lui Manuel” apare într-un moment în care, pe continentul latino-american cel puţin, se considera că tematica politică trebuie exclusă de pe tărâmul literaturii. La o lectură atentă la nuanţe, vom observa, însă, că, în fond, Cortázar încearcă să ofere un soi de alternativă, inedită, sigur, la tendinţele dominante ale gândirii contemporane lui, păstrând mereu echilibrul între estetic şi politic printr-o strategie mai puţin obişnuită: pe de o parte, autorul ştie cum să evite tendinţa literaturii pe teme politice de a cădea în realismul dur, iar pe de altă parte, el găseşte şi mijloacele dea a depăşi narcisismul ce caracteriza mai toate orientările declarat antirealiste din proza deceniului al şaselea al secolului trecut. Şi ce face, până la urmă, Cortázar? Spune la tot pasul (iar atunci când nu spune, sugerează) că accesul cititorului la trecut, chiar la trecutul apropiat, se face întotdeauna prin intermediul unor texte – considerate, în principiu, ca fiind adevărate, dar care, fiind scrise la iniţiativa unuia sau altuia dintre grupările dominante dintr-o anumită perioadă sau zonă, falsifică, într-un mod mai mult sau mai puţin evident, însăşi realitatea. Istoria însăşi, chiar şi istoria recentă, nu e altceva, deci, decât o (re)interpretare a faptelor, iar orice interpretare, se ştie, se îndepărtează, voit sau nu, de adevăr… Prin urmare, de ce să nu-i revină literaturii rolul de a spune acest adevăr, care, altfel, ar risca să rămână ascuns?… De aici şi rolul esenţial pe care intelectualul îl primeşte în această carte cortazariană, lui revenindu-i deloc simpla sarcină de a spune chiar şi acele adevăruri pe care mai toată lumea are tendinţa de a le ocoli, fiind, desigur, mai simplu să nu te gândeşti la anumite lucruri decât să faci ceva pentru a le îndrepta. Din nou, un amănunt asupra căruia mulţi dintre intelectualii contemporani n-ar fi rău să mai mediteze – măcar din când în când. Julio Cortázar nu-şi propune, prin acest roman, aşa cum nu şi-a propus nici prin intermediul altor opere ale sale, să înveţe ceva pe cineva la modul discursiv sau plasându-se pe sine la înălţimea vreunei poziţii privilegiate. Însă ştie să-şi pună cititorii pe gânduri, „Cartea lui Manuel” nefiind o lectură de delectare şi cu atât mai puţin menită a stârni zâmbete, ci o veritabilă lecţie despre cum se întâmplă uneori – poate că de cele mai multe ori, in lumea contemporana! – să fie scrisă istoria, dar şi despre modul în care trebuie să ştim s-o citim, dincolo de versiunile oficiale. O misiune pe care literatura prezentului, fie ea română sau din alte spaţii culturale trebuie să o aibă mereu în vedere. Câtă vreme nu doar succesul de moment sau de librărie contează… Însă, e adevărat, (doar) acestea primează, nu de puţine ori. La noi şi la alţii.

Autorii despre care aţi scris au fost traduşi în ultima vreme în română. A avut vreo importanţă traducătorul în momentul în care citeaţi aceste cărţi?

Sigur că traducătorul a avut importanţă, are întotdeauna importanţă, din aparent simplul – dar în realitate extrem de complexul! – motiv că traducătorul devine, implicit, exponentul, glasul scriitorului pe care îl transpune într-o altă limbă, în cazul de faţă, în limba română. Sunt câteva cărţi despre care am scris pe care le-am citit, iniţial, în original, apoi am ajuns la traducerea românească, fiind interesată, desigur, şi de modul în care au fost soluţionate unele dificultăţi ale textului sau de variantele care au fost alese pentru a reflecta anumite aspecte mai delicate ale formei sau expresiei specifice unui anumit stil ori autor. S-ar putea discuta foarte mult – şi nu avem, acum, timpul şi spaţiul de a o face, despre variantele diferite de traducere ale unor cărţi celebre, cazul romanului lui Bulgakov fiind doar unul dintre posibilele exemple. Sau despre nuanţele noi pe care le aduc, le pot aduce (sau, dimpotrivă, uneori nu reuşesc să le aducă!) revizuirile unor traduceri mai vechi. La fel cum s-ar putea discuta despre ce şi cât se traduce în româneşte la ora actuală; şi mai ales cum se traduce uneori, însă nu am intenţionat ca în recentul volum să dezbat spinoase chestiuni legate de teoria sau practica traducerii, alegând de fiecare dată ceea ce, din punctul meu de vedere, merita ales, atât în ceea ce priveşte scriitorul sau textul, cât şi tălmăcirea românească.

Volumul “Măşti, caligrafie, literatură” cuprinde nume importante ale literaturii universale. Va fi continuat de un al doilea volum?

„Maşti, caligrafie, literatură” include, e adevărat, nume consacrate ale literaturii universale, poate mai ales cele despre care am discutat deja, Mihail Bulgakov, Julio Cortázar, Fernando Pessoa, dar propune cititorilor şi scriitori mai puţin cunoscuţi, unii dintre ei provenind din spaţii culturale nu atât de familiare – iar acesta e cazul bosniacului Mesa Selimovic sau al niponei Sawako Ariyoshi, ca să mă opresc doar la aceste exemple. Dar n-am ocolit nici romanele câtorva debutanţi în talentul cărora cred şi care sper să aibă puterea de a confirma aşteptările, cum sunt Dalia Sofer sau Joshua Ferris, cei care s-au afirmat pe scena literară cu „Septembrie în Shiraz”, respectiv „Şi atunci ne-au terminat”. Sper, de asemenea, şi îmi doresc ca volumul acesta să fie continuat de un altul, care să cuprindă studii mai extinse dedicate operei unor scriitori de a căror operă sunt legată, la care revin întotdeauna cu plăcere şi cu o fascinaţie mereu înnoită şi care au avut darul de a-mi ghida mie însămi – pentru că tot vorbeam la început despre importanţa unui ghid… – drumul prin literatură şi, de multe ori, de a-mi influenţa alegerile şi lecturile. E vorba, în primul rând, despre (acelaşi, însă mereu altul!…) Fernando Pessoa (pe care îmi propun să-l privesc şi ca poet, dacă în cartea aceasta am avut în vedere ipostaza lui de prozator), cel care spunea, atât de frumos şi de adevărat: „literatura e mărturisirea că viaţa nu-i suficientă.” E bine să ne gândim, cel puţin din când în când, la aceste cuvinte: tocmai ca să ne amintim, chiar şi într-o lume atât de grăbită, cum e cea în mijlocul căreia trăim, să ne (mai) întoarcem şi la lectură.

Număr de vizualizări :2516


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro