“După ce-ai intrat, jocul te (în)locuieşte, vizibil sau nu”

iul. 10th, 2011 | By | Category: Dialogul de carte

Bogdan Coşa a debutat cu romanul “Poker” (Editura Cartea Românească), în 2011, în urma câştigării Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească. „Bogdan Coşa debutează cu un roman bine scris, trendy, care exprimă o nouă mentalitate, o nouă vârstă socioculturală, cea a „generaţiei Y”. Succes va avea, sunt convins. Totul e să nu se oprească aici”, a scris Alexandru Muşina. Andra Rotaru a dialogat cu Bogdan Coşa, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Poezia poate fi un preludiu uneori pentru proză? Volumul “Poker” se deschide cu versuri din Ioan Es. Pop…

Poezia, printre altele, poate fi preludiu pentru orice, nu doar pentru proză: pentru gătit, pentru seri cu alcool, pentru seri în doi, pentru pseudorăpiri sau pentru fugit de acasă, în fine, nu vreau să fiu spoiler. Totul e să fie folosită cum trebuie, adică să ajute și să indice alunecarea. Când naratorul spune Aici viața se bea și moartea se uită simți cum, ușor-ușor, totul glisează înspre altă lume, ficțiunea începe să fie posibilă, lumea de acolo devine lumea adevărată, în timp ce lumea reală trece cumva în planul al doilea. Ce-aș vrea să spun este că folosesc poezia, în proza mea, pentru a schimba niște macazuri ultrafine.

În ce a constat documentarea pentru a putea descrie aspecte legate de lumea gamblerilor?

În câteva luni de ucenicie, mai întâi cu privitul și cu înțelesul, apoi, la fel de important, în trei ani de practică intensivă. În plus, pe harta asta, ici-colo, când se întâmpla ceva care mă dădea pe spate, vorba personajelor lui Salinger, îmi luam scurte perioade de pauză, cu reflecții pe marginea subiectului, pentru consolidare. A fost o pendulare amețitoare între joc și analiză, ajunsesem să visez asta cinci nopți din șapte.

Perspectiva atât de apropiată a autorului de cea a personajului narator poate crea întrebări precum: cât e autobiografie?

Suficient cât să mă simt confortabil, familiar, de fapt, să simt că lumea pe care o desenez e a mea, dar, totuși, să distorsionez într-atât încât să nu mă simt expus.

Există vreun cod al personajelor la masa de joc? Dar vreun cod moral?

Pokerul, la fel ca majoritatea jocurilor de cărți, este un joc amoral, guvernat de reguli clare, determinat de probabilități, variația și distribuția controlând din umbră totul. Venind acum înspre jucător, el știe lucrurile acestea și mai știe că trebuie să se distingă de celălalt într-un fel, moral sau imoral – n-are importanță. Într-un anumit sens, în poker este aproape abolită această distincție, linia dintre cele două se subțiază: imoral devine să trișezi și să fii prins. Punct. Atât timp cât modalitatea prin care câștigi în fața unui adversar îi rămâne lui neștiută, nu se pune problema moralității, el te respectă, fie că trișezi sau nu. E conștient că tu, cel care i-a luat banii, ai investit mai mult în joc. Personajele mele știu aceste lucruri. Astfel, să te perfecționezi în arta driblatului, apoi să o aplici, să o adaptezi în funcție de împrejurare și să o aperi de ochii profanilor devine un cod moral, o datorie față de ceilalți băieți cu care ai intrat în treaba asta.

Personajele sunt ghidate de tot felul de instincte atunci când se îndreaptă spre masa de joc. „Mai devreme sau mai târziu toţi îşi pierd minţile şi se lasă ghidaţi doar de instinct, de acel impuls care te face pe moment să crezi că totul se poate.”

Cum spuneam și mai sus, personajele romanului, în general, sunt unse cu toate alifiile – personajul principal și gașca lui ilustrează categoria jucătorilor hiperlucizi, conștienți de toate pericolele jocului. Ei practică mersul pe sârmă și, în jurul lor, majoritatea sunt în plin picaj, pentru că instinctul e mereu unul singur: acela de a câștiga, de a lua totul într-un timp cât mai scurt. Toți îl au, însă, diferența o face, în fiecare situație de la masa de joc, ca și în viață, o combinație între intuiție și control: cât sunt dispuși să riște pentru a câștiga mâna respectivă și cât ar merita să riște pentru acel eventual câștig? Când ajung să nu mai poată stabili acest raport, no hope, just booze and madness.

Care sunt primele forme ale dependenţei de poker? În ce fel este acesta un joc de socializare, mai mult decât unul de noroc?

În prima fază, intri să vezi despre ce-i vorba și, ca un făcut, câștigi. În prima mea seară de poker am avut un careu de ași. Mi s-a părut incredibil, ca în filmele alea cretine (gen Casino Royale, seria James Bond), unde se joacă două mâini și acolo se întâmplă toate chestiile spectaculoase din monotonul joc de poker (pentru că, de fapt, e un joc monoton, poți avea seri întregi de așteptare și nicio mână serioasă). Noroc că mi s-a zis de atunci: bucură-te, băiete, s-ar putea să nu mai prinzi așa ceva toată viața. Au trecut patru ani și nici că am mai văzut un careu de ași în mână. Statistic, ar fi trebuit să mai am câteva – e vorba de probabilitatea unui eveniment -, dar, cum ziceam mai sus, variație și distribuție proaste.

În fine, te entuziasmezi, îți place, intri în faza a doua: puțină adrenalină, puțin amuzament, povești peste masă, oameni tot mai mulți, tot mai diverși, povești tot mai interesante – o rețea de fire ce se țese deasupra cărților ca fumul celor 5-6 țigări aprinse în același timp. De fapt, de aici e greu de scăpat, în cazul în care experiența nu e una tocmai prietenoasă pentru buget. Altfel, dacă te descurci, rămâi constant în faza a doua a dependenței, care poate fi foarte profitabilă sau se poate atenua în timp.

Faza a treia, în schimb, e critică. Deja ai pierdut mult, dar nu poți pleca de la masă pentru că ai o sumă importantă de recuperat. În acest moment se ajunge, în general, la complicații: jucătorul împrumută bani și se întoarce la masă după banii pierduți. Aici se întâmplă, din păcate, următorul lucru: ori e pierdută din prima acea sumă (deloc neglijabilă) împrumutată, ori jucătorul reușește să câștige, dar n-are tăria pentru a se retrage și, îmbătat de un succes cald încă, vrea să o facă, adică să plece acasă cu o sumă frumușică peste ce-și propusese inițial. În cele mai multe cazuri, în câteva ore jucătorul reușește să facă praf toți banii și, astfel, să ajungă în faza a patra.

Ultima fază, în care norocul nu mai contează, banii s-au dus și orice câștig e irelevant, e faza cea mai calmă, de fapt, un bun studiu de caz pentru psihiatrii. Jucătorul revine la masă fără nicio intenție. El nu vrea să câștige, nu vrea să socializeze, vine doar să vadă cum se împart cărțile, să rememoreze situațiile precedente. De fapt, prin acestea, el acceptă umilința și se supune jocului. Se oferă drept ofrandă. Am văzut și așa ceva, e teribil. E poezie.

Personajele se pot retrage atunci când ajung să urască jocul?

Pot să-l stăpânească, să-l țină sub control, dar nu se pot retrage în totalitate niciodată. E ca un microcip inserat în creier. După ce-ai intrat, jocul te (în)locuiește, vizibil sau nu. El are, deci, ultimul cuvânt și te elimină la un moment dat, ca în literatură, fără alte precizări.

Care au fost problemle de construcţie ale acestui roman, şi cum şi-au găsit rezolvarea?

Nu au existat probleme de construcție și nu o spun cu vanitate, am fost și eu surprins de asta, dar totul a curs de la sine. De fapt, a fost vorba de un torent, nu de o curgere lină, informațiile și acțiunile se legau într-un mod preverbal parcă. Pur și simplu mă așezam seara la masă și scriam până se făcea ziuă, când realizam că am terminat un capitol și picam lat de oboseală. De cele mai multe ori nici nu apucam să revăd ce-am scris, nici dimineața, când terminam, nici seara, când mă apucam din nou de treabă. Știam ce urmează să se întâmple iar detaliile erau intuiții de moment.

Singura alegere pe care am avut-o de făcut a fost aceea de a împărți romanul în trei cărți separate sau de a-l scrie și publica legat, într-un singul volum. Am ales prima variantă pentru că mi-a plăcut acel pseudofinal și am simțit că așa trebuie să fie, să apară prima parte mai întâi. Singurul regret e acela că am înlocuit „SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI” din finalul manuscrisului cu „SFÂRȘIT” – varianta din manuscris mi se parea ușor arogantă, era obraznică pentru un debutant – și am viciat prin asta orizontul de așteptare al publicului, dar acest lucru nu cred că a fost o problemă de construcție, ci o precauție de ardelean.

Număr de vizualizări :2499


One Comment to ““După ce-ai intrat, jocul te (în)locuieşte, vizibil sau nu””

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro