„Nebunul din turn” de Ion Vlasiu

iun. 5th, 2011 | By | Category: Agenda de carte

La Editura Dacia XXI, în colecţia “Romanele istoriei”, a apărut volumul „Nebunul din turn” de  Ion Vlasiu, cu o prefaţă scrisă de Constantin Cubleşan.

“Perioada interbelică, în special anii sfârşitului ei, au format şi au impus la Cluj câţiva prozatori ce alcătuiesc, de fapt, un fel de placă turnantă în epica tradiţională ardelenească, orientată acum spre o respiraţie de actualitate, sensibilă experienţelor înnoitoare din literatura română. Unul dintre aceştia a fost Victor Papilian (1888-1956), figură proeminentă de savant în domeniul medical (antropolog şi anatomist de renume european) care, venind, împreună cu alţi intelectuali temerari, din Vechiul Regat, odată cu înfiinţarea în 1919 a Universităţii în limba română, s-a asimilat perfect climatului intelectual de aici, implicându-se activ în viaţa culturală a oraşului, dar nu numai. Romanele şi nuvelele sale propun o anume deschidere spre şcientism, oferind chiar o interesantă manieră de tratare a subiectelor în linia a ceea ce s-ar putea numi literatura ştiinţifico-fantastică (Manechinul lui Igor, Sufletul lui Faust), angajat în analiza psihologică de tip dostoievskian (În credinţa celor şapte sfeşnice) şi încercând o viziune critică, într-un sens, a satului românesc contemporan (Vecinul, De dincolo de râu ş.a.). În cenaclul literar pe care l-a iniţiat, pe lângă revista Darul vremii (1930), s-au perindat, aproape fără excepţie, tinerii scriitori debutatanţi în acei ani din Ardeal, doi prozatori impunându-se mai ales, ca individualităţi aparte: Pavel Dan (1907-1937), cu o viziune dramatică asupra satului din Câmpia Transilvană (Urcan bătrânul), în care se disting elemente expresioniste, original asimilate, şi Ion Vlasiu (1908-1997), de o factuă mai aparte,  datorită faptului că el îşi vedea împlinirea destinului artistic în primul rând ca sculptor şi pictor, practicând o epică evocatoare, inspirată din lumea satului (Am plecat din sat, 1938) frumos desenată pe canavaua bulversată social a epocii aceleia de transformări esenţiale în structura şi fizionomia lui.

Biografia acestui scriitor e simptomatică pentru ascendenţa, în acele vremuri, ca şi în anii de mai târziu, de după război, a celor ce-şi căutau împlinirea destinului în artă. Fiu de ţăran din Lechinţa de Mureş, rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi (numele de familie fiind Vlas, pe care în 1922 îl abandonează definitiv în favoarea celui de Vlasiu), urmează o şcoală de arte şi meserii (tâmplărie) la Târgu Mureş, apoi anii de liceu la Sighişoiara, pentru ca în 1936 să ajungă profesor de desen la o şcoală de ucenici din Cluj. Un an mai târziu lucrează la fabrica de mobile din Târgu Mureş, apoi tâmplar la C.F.R. Bucureşti (1938-1939) şi iarăşi profesor, de data aceasta la Academia de Arte Frumoase din Timişoara (1928-1931), cu un intermezzo parizian în 1938, pentru ca în anii finalului de război să deţină, o vreme (1943-1946), funcţia de subdirector general pentru Transilvania în Ministerul Artelor. Distins în 1939, de către Academia Română, cu Premiul “Adamachi” pentru primul său roman, se ilustrează mai apoi în sfera artelor plastice, deschizând numeroase expoziţii şi fiind răsplătiti, în 1942, cu Premiul “Simu” pentru sculptură. În 1947 publică un nou roman, Drum spre oameni, ce se dovedeşte ulterior a face parte dintr-un amplu ciclu epic ce reconstituie panoramic viaţa satului transilvan contemporan: Copilărie uitată (1970) Casa nebunilor, Ritmuri, Omul printre arbori, O singură iubire (1965) şi, în fine, Pământul – respirând un aer arhaic dar şi afişând o atitudine oarecum satirică, în privinţa interpretării faptelor dintr-o istorie în mers a comunităţii rurale supusă unor transformări, adesea forţate – toate acestea cuprinse într-o ediţie ulterioară, revăzută şi amplificată, a romanului Am plecat din sat (1988). Colaborează la numeroase reviste ale vremii – Gând românesc, Societatea de mâine, Revista literară, Ardealul etc, iar după război Contemporanul, Tribuna, Gazeta literară ş.a, pentru ca el însuşi să conducă, între 1966-1968, revista Arta plastică (Bucureşti). Realizează, de asemenea, numeroase statui, monumente publice, reprezentând mari figuri ale culturii şi istoriei naţionale, aplasate în diferite oraşe ale ţării: grupul statuar Horia, Cloşca şi Crişan la Cluj-Napoca, monumentul Revoluţiei Ardelene de la 1848, la Blaj, apoi altele, înfăţişându-i pe Ion Creangă, Aurel Vlaicu, Ilarie Chendi, Nicolae Filipescu ş.a., în Bucureşti, Galaţi, Sighişoara etc.

Lucra intens în atelierul său din Bucureşti, pe o stradă din preajma Televiziunii Române, iar în ultima perioadă a vieţii – construindu-şi o casă impunătoare, într-o comună de pe Valea Mureşului, între Deda şi Topliţa – într-un peisaj de mare linişte şi stimulator de creaţie, la Răstoliţa (unde în prezent se află o casă memorială). Aici îşi petrecea câteva luni pe an, de primăvara până toamna târziu, pictând, sculptând şi scriind mai cu seamă la serialul său memorialistic În spaţiu şi timp, patru volume, publicate la Editura Dacia din Cluj-Napoca, între 1970-1987. În drum spre acea reşedinţă de vară s-a oprit, în mai 1993, la Cluj  când Universitatea “Babeş-Bolyai” i-a decernat, într-un cadru solemn, titlul de Doctor Honoris Causa, pentru întreaga sa activitatea creatoare.

L-am cunoscut cu mult înainte, prin anii ’70, în redacţia revistei Tribuna, la care colabora şi unde venea, ori de câte ori i se ivea prilejul să treacă prin Cluj, pentru a se întâlni cu prieteni şi cu preţuitorii creaţiei sale.

Era, la un moment dat, teribil de afectat, de nemulţumit pentu faptul că autorităţile locale nu fuseseră de acord cu amplasarea grupul statuar Horia, Cloşca şi Crişan, pe Cetăţuie, într-un loc înalt, într-un fel de promontoriu, de unde să domine panorama oraşului. Poate tocmai de aceea nici nu se dorea acest lucru. Deşi, pentru oricine va privi şi astăzi monumentul – amplasat în cele din urmă, pe malul Someşului, într-o piaţetă, dacă o putem numi astfel, în faţa Hotelui Napoca, într-un fel de groapă – îşi va da seama cu uşurinţă că fusese conceput şi realizat în această idee. L-a înfuriat şi mai mult când i s-a propus montarea lui pe dealul Feleacului, la înălţime, într-adevăr, dar afară din oraş, izolat şi abandonat oarecum departe de privirile trecătorilor, acolo unde s-ar fi pierdut în peisaj, căci dimensiunile lui nu erau totuşi menite spre a fi văzut ca un gigant sub bolta cerului. A acceptat în cele din urmă oferta pe care o socotea ingrată, la poalele Cetăţuiei, nu pe crestele ei, şi a supravegheat toată lucrarea ca un sâcâitor antreprenor de modă veche. Despre toate acestea  a scris pagini întregi în jurnaul său pe care am avut privilegiul să-l citesc pregătindu-l pentru tipar la Editura Dacia.

Venea de obicei inopinat şi deschidea uşa secretariatului, întebând cu un surâs de ţăran hâtru: Sandi e aici? Oare mă primeşte? Şi Alexandru Căprau nu numai ca nu-l primea dar era de-a dreptul fericit să-l poftească în biroul său directorial. Acolo am stat de nenumărate ori la taclale, alături de cei doi, şi era cu adevărat fascinant să-l asculţi pe Vlasiu vorbind sfătos şi evocator, adesea cu o ironie muşcătoare, dar şi nostalgic şi filosofal, despre un tecut nu prea îndepărtat ori despre diverşi prieteni şi cunoscuţi comuni despre care ştia o mulţime de amănunte pitoreşti, colorate, din viaţa acestora.

Era un om vânjos, de o robusteţe ce impunea chiar şi în anii înaintaţi ai vârstei, având un zâmbet, aproape nelipsit, pe buze, ce-i trăda firea optimistă, de bărbat niciodată dispus să cedeze uşor în faţa presiunilor venite de pretutindeni, nu doar pentru el ci pentru toată lumea. Era un luptător care ştia să răzbată prin vreme şi prin vremuri; chiar şi retragerea lui strategică la Răstoliţa se dovedea a fi, de fapt, tot o formă de rezistenţă. Acolo picta peisaje, de o frumuseţe aparte, furată, fiind bucuros că nimeni nu-i cere şi nu poate să-i impună să lucreze altceva.

L-am vizitat de câteva ori acolo. Casa masivă, se ridica pe o costişe de deal, cam la vreo trei-patru sute de metri afară din şosea, adică lateral din uliţa satului. La el nu puteai ajunge decât dacă mergeai anume într-acolo. Iar el îşi primea oaspeţii cu bunătate şi modestie, arătându-le ograda plină de lemne cioplite, viitoare sculpturi între care unele, nu avea să le finalizeze niciodată dar pe care îi plăcea să le ştie prezente în preajmă, ca nişte gânduri de care nu se putea desparţi.

Urcai pe nişte trepte austere şi dădeai direct în atelier. Vorba vine. Era o încăpere largă, plină de tot felul de obiecte de artă populară iar pereţii căptuşiţi cu icoane pe sticlă, colecţionate din toată Transilvania.

Într-o iarnă, pe când nu se afla la reşedinţa lui de la ţară, nişte răufăcători i-au spart casa şi n-au furat nimic altceva decât icoanele de pe pereţi, o valoare inestimabilă, după care plângea ori de câte ori îşi amintea, căci în ciuda demersurilor insistente ale miliţiei,  niciodată nu şi le-a mai putut recupera. Aici, în această cameră de primiri, la o masă joasă de brad, pe care punea o farfurie mare cu bânză, ceapă şi pâine de casă, alături de tradiţionala ţuică de prune sau de fructe – produs natural din părţile locului – stăteam ore în şir, până târziu în noapte, la d-ale filosofiei. Avea întotodeauna idei şi un nesaţ de povestitor înnăscut. Acesta se şi simte în toate cărţile sale. E un scris viguros, delicat în felul său evocator, capabil a te câştiga dintr-odată lecturii. Şi mai avea ceva. O ironie subtilă în a comenta tot ce nu-i convenea şi considera că merită a fi luat… la vale.

Romanele sale, ca şi literatura pentru copii pe care o scria cu mare plăcere şi dăruire, se revendică în totul de la tradiţia epică ardelenească, misionară şi moralizatoare, pe dominanta căreia a adus o notă aparte de critică socială şi atitudine politică submersivă, polemică, în actualitate. Sunt coorodonate ce le-am regăsit cu plăcere în romanul său inedit, alăctuit din două părţi – Nebunul din Turn şi Regele şi Regina lui, subintitulat Roman realist satirico-teatral, în 13 capitole stupide, pentru soldaţi fără centură – aflat printre numeroasele manuscrise rămase în urma lui. Ideea publicării acum mi se pare cu totul fericită pentru că aduce, în plus faţă de ceea ce ştiam deja despre opera sa, o notă de angajament satiric, coroziv şi parodic în zugrăvirea epocii dictatoriale din România anilor de dinainte de ’89, tratat în cheiea absurdului, ceea ce mă încredinţează că voia totuşi să-l publice la un moment dat şi îşi luase măsurile necesare de precauţie pentru a-l putea trece prin filtrul cenzurii. “Romanul dumitale – i se adresează la un moment dat Criticul, eroului romanului care este un scriitor şi sculptor recunoscut, un alter ego, în fapt, al lui Ion Vlasiu cel aievea, şi care plănuieşte scrierea unei cărţi de actualitate din care prezintă fragmente celor ce voiau să ştie cu ce se ocupă anume – o să fie, în cel mai bun caz, o farsă“. Ceea ce şi este. Dar şi o comedie tragică, fiindcă se referă la evenimente şi fenomene cu totul dramatice din viaţa de toate zilele, pe care le surprinde învăluite meşteşugit într-o aură metaforică. Nu trebuie să fi însă foarte perspicace pentru a descoperi despre ce este vorba în capitole care se intitulează oarecum programatic: Regele pervers, Regele la plimbare, Regele şi Regina, Regele la Academie ş.a., până la Regele detronat etc., într-o manieră a construcţiei intrigii şi a recuzitei, care aminteşte de Maestul şi Margareta al lui Bulgakov (Să amintesc, între altele, relatarea despre unul care se străduia să ridice până la cer un turn din dopuri de plută, pentru că erau mai uşoare şi mai ieftine!). E un roman compozit şi prolix, o construcţie epică grotescă, în care eroul are toată îndreptăţirea să se mărturisească astfel: ”Îmi scrutam sufletul şi inima pentru a găsi o ieşire din labirintul straniu în care ajunsesem”. Şi, după modelul romanticilor, preluat dsigur tot la modul persiflant, Ion Vlasiu  îşi informează cititorii: ”Printre manuscrisele rămase de la Simion Vlahu – numele romancierului din roman sub care se dedublează prozatorul însuşi – am găsit nişte pagini despre care soţia lui zicea că se aflau în coşul de hârtii mototolite. Le transcriu ca pe un mic document cu privire la presupusa nebunie a lui Simion Vlahu”.

Acesta este cel de-al doilea roman, partea a doua a dipticului ce se tipăreşte azi, primul, fiind şi el un soi de farsă, pe de-o parte, atunci când relatează întâmplările abuzive din anii de după război din satele de pe Valea Mureşului, asupra cărora se abătuse obsesivă ideea socializării agriculturii, dar care conţine şi foarte frumoase pagini evocatoare ale lumii rurale autentice, ale peisajului fermecător pe care curgerea marelui râu îl înnobilează, pagini scrise de un peisagist ce nu desparte istoria de prezentul emoţionant al naturii cu care ne confundăm în veşnicie: ”Ştiam că trecutul nu-l poţi întoarce, trecutul e trecut, dar sufletul nu vrea să ştie, sfidează raţiunea cu legile ei. Mai ales timpul petrecut în turn, încordat ziua şi noaptea, m-a extenuat sufleteşte, mă simţeam uscat, ajusesem să cred că nu mai este prezent. Era un prezent, fără îndoială, dar mă speria, nu-l puteam înţelege. Mă gândeam tot mai mult la trecut. Mă apăsa o nostalgie dureroasă; în după-amiezi luminoase sau în nopţi cu lună vedeam Mureşul şerpuind şi mă ademenea. Grozav e Mureşul. Să priveşti într-o dimineaţă când soarele răsare şi să te tot duci cu soarele în faţă şi el îţi aruncă umbra pe apă şi apoi curge încet, se roteşte, face ocoluri, apoi iar te ajunge din urmă şi iar ţi se vede umbra ca o fiinţă vie care te urmăreşte peste tot. E o mare frumuseţe, nu ştiu eu să descriu o atât de mare frumuseţe, dar o simt în inima şi în sufletul meu şi am trăit sentimente adânci mergând în jos multe zile. Mergeam şi mă opream fără să mă grăbesc, nu eram grăbit. Mă duceam în sat cu gânduri încâlcite. Ziceam că poate acolo în satul meu am să găsesc ceva din zâmbetul copilăriei. M-am tot dus zile şi nopţi, trecând prin sate şi oraşe, urmând cursul apelor nestăvilite de nicio putere din lume, şi într-un târziu am ajuns în Mândra, satul Bunicilor…”

Sunt pagini desprinse parcă din jurnalul intitulat În spaţiu şi timp, pagini de o frumoasă evocare a locurilor copilăriei, a vetrei de tradiţie autentică a vieţii omului simplu, lucrător al gliei, dintotdeauna. E aici ceva din sufletul mereu neliniştit şi totuşi liniştitor al lui Ion Vlasiu, unul din scriitorii de marcă ai literaturii române contemporane.”

(Constantin Cubleşan)

Număr de vizualizări :1326


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro